De la Oswald Spengler la Emil Cioran, Lucian Boia şi Paul Ghiţiu (II)

Iată-mă nevoit să intru într-o cordială polemică, cordială întrutotul, cu autorul serialului Apocalipsa Europei. Nu pentru că Paul Ghiţiu s-ar singulariza în demersurile sale ci, dimpotrivă, întrucât el face parte dintre acei tineri filosofi ai istoriei care, în marea lor febrilitate de a crede că pot salva ce se mai poate salva dintr-o Europă imaginară, mitologică, fac greşeala de a ignora ceva important: perspectiva istorică şi duhul hegelian al istoriei. Şi iată-i luându-se la trântă cu blestemul utopiilor, al eresurilor celor mai obscure, neştiind dacă să se ataşeze de conceptul politic al unei Europe sieşi suficiente sau de cel aşa-zis spiritual, „versetat” în fel şi chip. (Aproape că nu ni se spune direct că ne-am afunda într-un nimicitor război al versetelor.) Dacă ar fi trăit între Tigru şi Eufrat, pe malurile Nilului sau ale Iordanului (Milcovul zonei!), cu siguranţă cei la care mă refer ar fi fost viteji mateloţi pe corabia lui Noe, voind să salveze ce se mai putea salva din omenire. La fel s-ar fi întâmplat dacă ar fi  trăit în timpul şi spaţiul lui Montezuma al II-lea: s-ar fi străduit din toate puterile să salveze tripla alianţă a oraşelor-stat (Tenochtiltan, Texoco şi Tlacopan) spulberată, în cele din urmă, de conchistadorii spanioli. Şi am putea să-i plimbăm, tot aşa, cu ethosul lor mesianic, chiar şi prin spaţiul magilor cititori în stele… Până atunci, să coborâm pe pământul nostru, în colbul istoriei, reamintindu-le principii cu totul insolite ale filosofiei fiinţării omenirii: nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle şi nici să cucereşti teritorii considerate a fi sub protecţie divină doar cu prapuri sau purtând moaşte de sfinţi din cetate în cetate, fără ca vreun dement să te întrebe „Da’ câte divizii are papa de la Roma?”

Prima eroare a celor la care mă refer e mai veche: europocentrismul, adică încredinţarea că Dumnezeul culturii şi civilizaţiei are paşaport european, iar dacă Europa se clatină, se prăbuşeşte întregul edificiu al lumii. Nu-i cu totul adevărat, nici omul biblic şi nici cel darwinian nu s-au născut şi emancipat la poalele Pirineilor, Pindului sau ale Carpaţilor. Eroare e şi faptul că ei spun Europa şi înţeleg Occident, nevăzând că, încă demult, Occidentul a migrat masiv peste Atlantic salvând de-acolo o Europă în flăcări, adunând energii, inclusiv spirituale, de peste tot şi ajungând la primitiva zeificare a curcanului… Ca să nu mai amintim de cât de divizat, contradictoriu şi, vai, satanic, este Occidentul European. Pentru că cele două mari războaie planetare n-au fost inspirate de Coran ci, dimpotrivă, ele au adus la vedere, ca a treia forţă spirituală a lumii neignorate de europeni, alături de creştinism şi iudasim, oamenii Coranului.

Căutăm spirit acolo unde nu-i decât sfidare a acestuia. Petrolul, pentru care chiar merită un jihad al Molohului, nu-i un concept spiritual. E o realitate extrem de sufocantă pentru întreaga planetă, încât, iată, orwelliana Norvegia se substituie României interbelice în producţia de ţiţei, pornind, pe cont propriu, un jihad arctic „pârjolitor”. Prapurii n-au ce căuta în Norvegia! Nordicii vor, mai degrabă, cum ni se confirmă chiar în aceste zile, să renunţe la procreaţie, ataşându-se brutal de utopiile din Republica lui Platon. Recitiţi respectivul dialog…

Cu toate acestea, şi-a multor altele, între care năvala alungaţilor din Orientul Mijlociu şi Apropiat, Europa nu-i deloc pe marginea prăpastiei sau, şi mai rău, într-o prăpastie localizată prin asurzitoare larmă şi fum de pucioasă. Trebuie să recunoaştem că în zugrăvirea unui astfel de tablou mai mare meşter s-a dovedit Bruegel… Contemplaţi Apocalipsa acestuia…

Mărturiile stocate în memoria perversă a Internetului, alese pentru a proba marele pericol ce ne paşte, pericol de amplă respiraţie şi scurtă sufocare biblică, pericolul reprezentat de oricine crede în Coran şi nu în sfânta Corectitudine Politică, sunt uneori ilogice, adăpostind alibiuri politice nu doar contradictorii, contrafăcute, ci şi fără sens. Oare Coranul, verset de verset, e mai agresiv decât Vechiul Testament, verset de verset, decât Tora? Depinde cine-l citeşte şi când îl citeşte…

Oricum, Paul Ghiţiu, aflat cu grupul său pe promontoriul vigilenţei de zi şi noapte, are aerul că ar fi musai să declanşăm o Reconquista, să recucerim Europa, metru cu metru, s-o eliberăm de umbra lui Allah. Dar această pichetare a Europei creştine, pare a se face oarecum forţat, ca în anecdota cu binevoitorul care trece o bătrânică strada împotriva voinţei ei. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: de unde va începe Reconquista? Când ibericii i-au aruncat în mare pe musulmani, pe arabi, o făceau dintr-un teritoriu încă liber, în nord. Europa de unde ar putea începe Recucerirea? Dinspre ortodoxie, cumva!? Posibil… Teritoriul ortodoxiei este, în bună parte, liber de sandaua musulmană. Deocamdată… Oricum, nu putem substitui, pe tabla de şah a istoriei, conflictul local dintre Allah şi Iahve, celui dintre islamism şi creştinism, nu putem „organiciza” accidentalul, pura întâmplare. Tânărul geto-dac de la Craiova, valahul convertit la jihad nu trebuie să ne dea păr de lup pe spinare mai mult decât un eventual nepot despre care am fi aflat că s-a înrolat în Legiunea Străină. Astfel de întâmplări sunt din categoria psihologiei adolescentine…

Când tocmai l-am crezut filosof al istoriei şi-al culturii, pentru care are deplină vocaţie, Paul Ghiţiu se reîntoarce la uneltele gazetăriei, realizând un inventar al ticăloşiei musulmane din Europa de Vest, cules de pe Internet, probabil ca să-şi justifice astfel de profeţii: „Europa este prefigurarea grădinii raiului musulman pe pământ, iar femeile Vestului, fecioare sau nu, sunt numai bune pentru a le înlocui, deocamdată, pe cele de care eroii [lor n.n.] vor avea parte dincolo de această viaţă”. (Bineînţeles că dincolo de această viaţă, nu-i neantul pur, ci răsplata, Edenul aşa cum avem chef să ni-l închipuim.) Dar de ce oare Paul Ghiţiu a uitat belşugul pilafului promis respectivilor eroi ai Coranului  sau, mai bine spus, a arpacaşului pe care-l oferă bătrânul continent musafirilor de ocazie? Pentru că invazia Europei nu-i dictată doar de pofte sexuale, aţâţate de fecioare perverse.

Afirmam că celui care prezice Apocalipsa îi cam lipseşte perspectiva istorică. Pentru că, dacă ar avea-o, ar putea auzi tânguirile din trecut ale muezinilor la porţile Vienei şi de pe malul budapestan al Dunării. Cu alte cuvinte, istoria pare a se repeta, dar într-un fel mult amplificat de patos mediatic. Califatele vor înlocui landurile? Dacă aşa se va întâmpla, deşi în ceea ce mă priveşte cred că experimentul ar fi interesant, cu siguranţă pustiirea musulmană n-o va egala pe cea nazistă… Să nu uităm, apoi, că metafora arderii de tot e sedimentată în principiile corectitudinii politice din vidul comunismului şi anticomunismului. Sper ca Paul Ghiţiu să priceapă unde bat…

Nu puţine sunt locurile inspirate în demersul lui Paul Ghiţiu, ca acela în care afirmă că dacă Europa ar intra în Apocalipsă (un fel de intrare în insolvenţă divină, nu?) fenomenul ar fi stimulat mai ales din interior, adică ne-am prăbuşi sub povara multelor noastre păcate. Până ne vom dumiri cum stau lucrurile, să nu ne alarmăm prea tare. E posibil ca gâştele lui Titus Livius, cele care au salvat Capitoliul, să dea alarma şi la Bruxelles.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey