Capitolul despre aşa-zisa rebeliune legionară, atât de poticnit şi fără logică întocmit, atât de divers în falsificarea adevărului istoric, este, şi el, legiferat, în sensul deciziei că, da, a fost o încercare disperată, smintită, a legionarilor de a-l înlătura pe generalul Ion Antonescu de la putere, a vinde şi jefui apoi ţara şi-a face din antisemitism religie de stat. Adică rămân în vigoare aserţiunile dintâi ale comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu şi din toate scrierile care pornesc de la premisele lui lipsite de consistenţă. Dar, dacă facem abstracţie de evenimentele de-atunci, acceptând o idee plină de contradicţii interne, riscăm să cădem şi într-o nedumerire semantică destul de greu de depăşit. Pentru că, înainte de însângeratele evenimente din 21-22 şi 23 ianuarie 1941, dar şi după aceea, „rebeliune” are, în limba română, cum e şi firesc, înţelesuri care se intersectează: revoltă, răzvrătire, nesupunere, conjuraţie, insurgenţă şi, mai departe, răscoală, sediţiune, burzuluială, zurbă (zurbalâc), zulum sau mai blândul şi demonetizatul disidenţă. În dicţionarele actuale definiţia este centrată pe sensul politic al acţiunii: „răzvrătire prin acte de violenţă şi ameninţare cu forţa faţă de organele de stat”.
Dacă pornim de la acest din urmă înţeles, rebeliunea legionară n-ar fi putut avea loc, legionarii fiind la putere, şeful lor, Horia Sima, îndeplinind de facto funcţia pe şef al guvernului, sprijinit de câţiva miniştri legionari binecunoscuţi, între care şi ministrul de Interne. Timp de 138 de zile, începând cu 14 septembrie 1940, fostul regat al României se numeşte „stat naţional-legionar”, printr-un decret semnat chiar de regele Mihai, în care se mai menţionează: „Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută de noul stat”, asta însemnând că nici o altă formaţiune politică nu se poate manifesta legal. Tot prin acest decret, generalul Ion Antonescu este numit „conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar”, iar Horia Sima „conducătorul Mişcării Legionare”. Nu e vorba de doi conducători, ci de limitarea, prin forţa lucrurilor, a puterilor Führerului Ion Antonescu, cel care doar amână, cu patru luni şi ceva, să ia toată puterea în propriul beneficiu, cum singur va recunoaşte, după evenimentele din ianuarie 1941.
Că între Ion Antonescu şi Horia Sima „burzuluielile” şi „zurbalâcurile” au fost evidente chiar de la început e cu totul adevărat. În stenogramele Consiliului de Miniştri, prezidat aproape de fiecare dată de Ion Antonescu, generalul ameninţă voalat, dar sistematic. Ţine să se ştie, de pildă, că, în orice împrejurare, are sprijinul lui Hitler: „D-ta n-ai fost la conversaţia mea cu Hitler – i se adresează profesorului Nicolae Dimitriuc, ministrul Coordonării şi Statului Major Economic. Când am discutat cu Hitler în faţa lui Ribbentrop, Hitler a spus, după ce i-am arătat argumentarea mea, următoarele: În România nu trebuie să câştigăm nici un ban şi trebuie să ajutăm România şi pe generalul Ion Antonescu.” I se adresează ministrului Dimitriuc, ca să-l audă Horia Sima şi legionarii din guvern. Şi aşa va proceda tot timpul, ba chiar mai apăsat. În şedinţa de consiliu din 17 ianuarie, ultima, înainte de „rebeliune”, se discută „situaţia internă (grăniceri, jandarmi, evrei, comunişti, atitudinea faţă de Mişcarea Legionară etc.)”, după un raport al generalului E. Zwiedeneck, în care se afirmă fără menajamente: „Legionarii greşesc când forţează domiciliile, fără autorizaţia Parchetului, mai ales în timpul nopţii. De asemenea, când întrebuinţează ameninţări pentru părăsirea posturilor, localităţii sau domiciliului; când fac rechiziţii fără bon, când instalează custozi în case unde proprietarul sau chiriaşul lipseşte vădit numai vremelnic, când fac estimări forţate, când interzic vânzarea imobilelor jidăneşti, şi toate acestea fără o bază legală. Ei fiind la putere, nu ar avea nevoie de asemenea samavolnicii şi ar putea să legifereze toate acestea foarte uşor.” (Nu li se reproşează deci nelegiuirile, ci lenea de a legifera!) Horia Sima înghite în sec şi tace, nu şi generalul, care aprobă formulări ca aceasta: „Incorectitudinea unui legionar rămânând nesancţionată, este cu mult mai dăunătoare Mişcării, decât era în regimurile trecute greşeala unui partizan al lor”. Conducătorul Legiunii poate doar să murmure, după ce revine în sala de Consiliu: „Problema politică o voi discuta eu cu dl General”. Singurul care încearcă să riposteze, dar pe un ton moderat, este generalul C. Petrovicescu, ministrul de interne. În particular, Horia Sima îi spune generalului că n-a fost informat de excesele camarazilor săi, că, de fapt, se exagerează totul, dar că va avea mai multă grijă pentru respectarea legalităţii. Prea târziu, mai erau doar cinci zile până la aplicarea sancţiunii supreme, decapitarea Legiunii, după/prin „rebeliune”, în varianta admisă până azi, sau „lovitură de stat a generalului Ion Antonescu”, în varianta legionarilor, după dezmeticirea lor în exil, dar şi-a tot mai multor istorici.
Voi încerca să pun în balanţă ambele variante.
După câte înduraseră nu doar legionarii ci şi simpatizanţii lor în regimul lui Carol al II-lea (închisori şi lagăre, asasinate comandate de autorităţi etc.), o căpetenie legionară declarase, cu tragic cinism, că n-ar avea nevoie să fie la putere decât trei zile pentru reglarea de conturi cu prigonitorii lor şi duşmanii ţării. Li s-au oferit, iată, patru luni şi câteva zile, dar în condiţii destul de vitrege, când ei erau divizaţi în codrenişti şi simişti iar puterea le era drastic limitată de generalul Ion Antonescu, interesat doar de adiţionarea simpatiei populare pentru camarazii lui Corneliu Zelea Codreanu, a cărui amintire nu dispăruse odată cu dizolvarea trupului său în acid sulfuric.
După ce, cu ajutorul armatei şi-a trupelor germane aflate în România, îi alungă pe legionari de la guvernare şi-i hăituieşte prin toată Europa, în următoarea şedinţă, din 3 februarie 1941, a Consiliului de Miniştri, format mai ales din militari (civili sunt doar profesorul Mihai Antonescu, Gh. P. Docan, Nichifor Crainic, ministrul propagandei, şi doi-trei „tehnicieni”, până şi şcoala, educaţia, fiind încredinţate generalului de divizie Radu Rosetti), generalul Ion Antonescu încearcă să se desluşească. Merită să-l ascultăm: „Viaţa mea a fost un calvar pe timpul acestor 5 luni, pentru că tot ce clădeam ziua, în timpul nopţii era dărâmat de neînţelegerea oamenilor cu cari am fost nevoit să pornesc la drum. Ţara întreagă s-a mirat că g-ralul Antonescu a făcut, la 6 septembrie, pasul pe care l-a făcut. Cred că nu este nevoie să-l explic în faţa dvs. Am explicat această problemă politică internă a Neamului Românesc ca un doctor, care tratează un bolnav. Am socotit că Neamul Românesc suferă de o boală gravă. Poporul românesc, aproape în unanimitatea lui – şi mă găseam şi eu printre aceştia – luase partea celor care se găseau într-o prigoană groaznică. Mişcarea Legionară avea părţi bune, cari intrau în structura mea sufletească şi credeam că luptă cu patriotism, cu fanatism pentru naţionalism, pentru cinste şi pentru ordine şi, în realitate, au luptat în sens contrar”.
Totuşi, înainte de a culpabiliza, ţine să se disculpe: „Desigur că în această Mişcare Legionară, al cărei spirit pătrunsese de la elita naţiunii până la ultimul ţăran, s-au găsit elemente bune, care au fost însă invadate şi copleşite în ultimul timp (s.n.) de cele mai rele elemente ale Neamului Românesc, deoarece conducerea Mişcării Legionare a găsit de cuviinţă să deschidă porţile celor de jos şi să închidă porţile celor de sus, elitelor. În acest fel, Mişcarea a fost invadată de puhoiul care vine din stradă. Am atras atenţia conducătorilor Mişcării asupra pericolului pe care îl prezenta această atitudine şi pentru Legiune şi pentru Guvern şi pentru Stat, dar toată lupta mea a fost zadarnică, pentru că sau erau cu totul inconştienţi sau erau de rea credinţă, ori mai bine zis şi de una şi de alta.
[…] Am fost nevoit să merg, la 6 septembrie, cu Legiunea, pentru că aşa voia ţara. Dacă atunci aş fi făcut un guvern de uniune naţională, pentru că aşa cereau interesele ţării, aş fi aruncat ţara într-un război civil”.
Se contrazice, e evident, dar pare a da dovadă şi de surprinzătoare lipsă de tact. Deşi îi anihilase pe legionari cu ajutorul trupelor germane de la Bucureşti, afirmă, în faţa unui grup destul de extins şi, în parte eterogen că, prin lepădarea de puhoiul legionar, a salvat ţara care, prin aceeaşi legionari era în pericol de a dispărea, de a deveni protectorat german. Chiar aşa, „protectorat”: „Vă pot spune – şi chiar este un avertisment grav pe care vi-l dau – că ţara aceasta, dacă în lupta odioasă care s-a dus între mine şi legionari şi între legionari şi Statul Român („statul sunt eu” – n.n.), dacă s-ar fi lichidat în avantajul legionarilor, ţara aceasta n-ar fi fost la discreţia lor, ci la discreţia germanilor şi am fi avut protectorat german”. Generalul este, fără îndoială, un om curajos…
Sub comunism, accesul la stenogramele guvernului Antonescu era strict limitat, dar şi cei, doi-trei, cărora le-au căzut sub ochi, n-au îndrăznit să facă public acest episod. Legitimându-se ca antilegionari, riscau să fie învinuiţi că sunt admiratorii generalului, ceea ce era, ca şi acum, după legea crinantonesciană, un delict la fel de grav.
Într-adevăr, lupta între Ion Antonescu şi Horia Sima a fost, în momentele ei de vârf, exact cum afirmă generalul, „odioasă”, primul având de partea sa armata şi sprijinul lui Hitler iar celălalt ţara, adică un val de simpatie populară, mult diminuat însă după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi alungarea lui Carol al II-lea. Dar întotdeauna învinşii sunt cei mai odioşi, întrucât pot fi prezentaţi astfel fără nici un fel de oprelişti. Iar propaganda antonesciană asta face, în ciuda unor teze cel puţin ilogice.
Am mai spus, legionarii sunt la putere, dar trebuie să şi-o manifeste mai mult prin intermediar. Să admitem că, la 20 ianuarie 1941, e momentul în care se umpluse paharul, iar ei se revoltă, devin violenţi. Dar ce fel de violenţă e aia când prima care iese în stradă e armata, pe picior de război, iar legionarii sunt asediaţi în sedii şi în unele instituţii pe care le patronaseră? Doar la mahalale, „cei de jos, puhoiul”, cum îi va numi generalul, încearcă unele agresiuni asupra prăvăliilor, oricum părăsite nu doar de evrei, ci şi de bunii români. Dar jafurile nu sunt de amploare. Oricum, cei luaţi prizonieri de armată nu au un centru de comandă, iar înainte de a fi executaţi, pentru că au fost şi execuţii sumare, mai au răgazul să strige: „Trăiască Legiunea, trăiască Antonescu!” Chiar Lucreţiu Pătrăşcanu recunoaşte că „legionarii erau înarmaţi cu revolvere împotriva tancurilor şi mitralierelor armatei, baricadaţi în case sau în locuri publice […], abandonaţi de conducători şi lăsaţi la voia întâmplării”. În această zaveră, ţiganii hoţi, şi nu doar ţiganii ci şi românii, pegra mahalalelor, dedaţi la jafuri, au „onoarea” să fie întemniţaţi iar unii împuşcaţi în calitate de depozitari ai ideologiei legionare… Evitând un posibil război civil la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu optează pentru o lovitură de stat, o acţiune fulger, cu mitraliere şi tancuri, la 20 ianuarie 1941. Nu-şi asumase el şi lovitura de stat („revoluţia”!) prin care fusese detronat şi alungat regele Carol al II-lea? Căpătase experienţă…
Scriam în Mişcarea Legionară – Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului (Ediţia a II – 2007): „Din ce se întâmplă în ianuarie 1941, există un şir întreg de situaţii care nu pot fi explicate altfel decât prin aceea că legionarii acţionează doar în virtutea unei stări de spirit, că nu fac decât să se apere, că n-au iniţiativa nici un moment. Mai mult, nu au un centru de comandă, de coordonare, tot ceea ce fac fiind doar în virtutea unui îndemn, al unui ordin moral, dacă vrem să-l numim aşa, ei trebuind să acţioneze conform instinctului şi situaţiei în care sunt puşi. Destul de mulţi legionari fuseseră ofiţeri superiori, unii chiar generali. Nici un moment însă aceştia nu se află în focul luptei. Nu dau ordine şi n-au aproape nici o idee despre evoluţia evenimentelor în Bucureşti, iar ce se întâmplă în ţară nu ştie decât Antonescu şi oamenii săi. Câţiva dintre ofiţerii legionari îşi fac simţită prezenţa doar prin încercarea de a opri confruntarea dintre Legiune şi armată, dându-şi seama probabil că şansa unei victorii gardiste este cu totul exclusă. Horia Sima nu-i de găsit. Şi nici alţi capi legionari nu-şi prea fac simţită prezenţa. Legionarii sunt îndemnaţi, prin emisari, prin apeluri care ajung în dispozitiv mai mult întâmplător, să reziste. Nu să atace, să reziste. Oare de ce? Nu ne rămâne decât să presupunem că ei recepţionează conflictul ca pe o greşeală, aşteptând ca de aceasta să-şi de-a seama şi Antonescu”.
Vinovaţi de dezastru trebuiau să fie însă doar legionarii. Bineînţeles că aceştia nu fuseseră nişte sfinţi, dar vina lor tragică trebuia să fie totală, trebuia să fie confirmată în discursuri, ca cel din şedinţa Consiliului de Miniştri, în presa vremii, drastic controlată de dictator, în cărţi care se hrăneau una din alta, dar mai ales în activitatea serviciilor de informaţii, în totalitate coordonate de Ion Antonescu. Regimul antonescian respiră prin aceste servicii… (Eugen Cristescu se mândreşte că a făcut tot ce-a fost posibil să compromită Legiunea atât în interior cât şi-n exterior, mai ales în Germania.)
Generalul Ion Antonescu nu se mulţumeşte cu decapitarea politică a Legiunii, cu internările în lagăre şi asasinarea unor lideri şi chiar simpatizanţi, urmărindu-şi „proiectul” cu tenacitatea de care era mândru, după intrarea României în război alături de Germania, trimiţându-i pe legionarii incorporabili în prima linie pentru a fi decimaţi. Aceştia o fac cu mândrie, nu o dată dând dovadă de eroism, singura piedică a supravieţuirii lor fiind nu doar gloanţele din faţă, ale inamicului, ci şi cele din spate, ale unor comandanţi al căror „consemn” era să-i lichideze. În acest sens există dovezi de netăgăduit.
Dar tot ce s-a scris în România după 23 ianuarie 1941 pe această temă, timp de peste o jumătate de secol, reia contrapunctic ideea rebeliunii, care, după 75 de ani, adică acum, e, în sfârşit, legiferată…
