Tânăr fiind, mă întorceam cu un mare transatlantic de la Buenos Aires în Spania. Printre tovarăşii de călătorie erau câteva doamne nord-americane, tinere şi de o mare frumuseţe. Deşi relaţia mea cu ele n-a ajuns nici măcar să se apropie de intimitate, era evident că mă adresam fiecăreia dintre ele aşa cum îi vorbeşte un bărbat unei femei aflate în plenitudinea atributelor sale feminine. Una din ele s-a simţit niţel ofensată în condiţia ei de nord-americană. Se vedea că Lincoln nu se străduise să câştige războiul de Secesiune pentru ca eu, un tânăr spaniol, să-mi permit a o trata ca pe o femeie. Femeile nord-americane erau pe atunci atât de modeste, încât credeau că există ceva superior condiţiei de „a fi femeie”. Fapt este că mi-a spus: „Pretind să-mi vorbiţi ca unei fiinţe umane.” Eu unul n-am putut să nu-i răspund: „Doamnă, nu cunosc acel personaj pe care-l numiţi ‚fiinţă umană’. Cunosc doar bărbaţi şi femei. Cum am norocul ca dumneavoastră să nu fiţi bărbat, ci femei – e drept, superbă –, mă comport în consecinţă.” (José Ortega y Gasset, 1949-1950)
Astăzi, la o sută de ani după experienţa lui José Ortega y Gasset, a remarca frumuseţea unei femei poate atrage nu numai reproşuri, ci şi amenzile cuvenite unui delict penal – contra libertăţii şi integrităţii sexuale. In codul actual al egalităţii şi relativităţii de gen, elogierea frumuseţii feminine înseamnă să reduci personalitatea complexă (nu prea complexă, ci exact atât de complexă pe cât a bărbatului) a femeii la un atribut nesemnificativ, frivol şi care poate trăda şi anumite tendinţe de prădător sexual ale bărbatului care riscă o asemenea desuetă galanterie.
Cât de frumoasă este o femeie? Schopenhauer scria că „sexul mic de statură, cu umerii înguşti, cu coapsele late şi cu picioarele scurte a putut fi numit frumos numai de către intelectul masculin întunecat de instinctul sexual; în acest instinct stă, de fapt, întreaga ei frumuseţe”. Femeia este atât de frumoasă pe cât este de dorită, ca o marfă a cărei căutare îi determină valoarea. Nu departe, dar altundeva, se plasează şi psihologul german Otto Weininger, care a afirmat că frumuseţea femeii este o invenţie masculină, derivată însă nu din instinctualitate, ci din moralitatea bărbatului proiectată în afara sa. De aceea, frumuseţea femeii este, mai curând, opusă instinctului sexual masculin, fiind o proiecţie, o emanaţie a nevoii de dragoste a bărbatului gata să-şi conceptualizeze dorinţele. Adică femeia este atât de frumoasă pe cât este de mare nevoia de dragoste a bărbatului, precum şi capacitatea lui de conceptualizare.
Cum își conceptualizează românii nevoia de dragoste? Românii, spune Noica, păstrează o nedumerire adesea răutăcioasă la adresa părţii femeieşti, pe care filosoful o percepe a nu avea întotdeauna contur uman definit, ci asemenea unei esenţe, „ceva de ordin general”, aşa cum o redă un cuvânt inclus de Zane în culegerea sa proverbe: „Muierea frumoasă rudă cu toţi se socoteşte, că unul îi zice surioară, altul verişoară, altul leliţă şi de obşte puiculiţă”. De la această lipsă de contur care este frumuseţea ca trăsătură generală începe nedumerirea filosofului, reproducând-o pe cea a întregii părţi masculine a lumii, şi care „sfârşeşte prin a face pe bărbat să atribuie toate virtuţile şi toate răutăţile femeii, ba chiar s-o asocieze cu dracul”, fără ca frumuseţea să aibă de suferit, am adăuga noi, ci dimpotrivă: „un drac de fată!”, îşi conceptualizează românul admiraţia şi spaima faţă de frumuseţea feminină ca putere.
Căci frumuseţea, aşa cum se celebrează în sărbători cum este cea de astăzi, nu este un atribut, şi nici o proiecţie a părţilor luminoase sau întunecate ale caracterului masculin, ci este puterea femininului pur. Fecioarele şi tinerele neveste ştiau aceasta şi îşi alimentau forţele chiar în momentul solstiţiului de vară, atunci când soarele, simbolul virilităţii masculine, era la apogeu. Ascensiunii masculinităţii îi răspundea, la Sânziene, plenitudinea feminităţii, frumuseţea şi puterea fertilităţii. Drăgaica, divinitate agrară, protectoare a holdelor înspicate şi a femeilor, numită pe alocuri Împărătească, Mireasă, Regină sau Stăpâna Surorilor, este, în mitologia populară românească o zeiţă colindând, cu alaiul său de fete, câmpurile şi pădurile, cântând şi dansând, „băgând bob” spicului de grâu, înmulţind păsările şi animalele, stropind cu rouă cu miresme plantele de leac, vindecând bolile, gonind furtunile, ursind măritişul fetelor şi fertilitatea femeilor măritate. Deşi zeiţă a fertilităţii, Drăgaica este reprezentată ca fecioară-mireasă, având aşadar atributul castităţii. Mai mult, ritualul asociat cultului ei presupune întrunirea unei cete de fete nemăritate, curate, care o vor însoţi în dansul de binecuvântare a holdelor. Conform descrierii pe care Dimitrie Cantemir o face acestui ritual, fecioarei – cea mai frumoasă şi mai vrednică din ceată – care este investită ca Drăgaică şi îmbracă veştmântul alb, de mireasă, i se prezice o perioadă de castitate de trei ani. Ne putem gândi că, faţă de dorul de a se mărita pe care îl au tinerele ţărănci, această stare de celibat sacerdotal, impusă prin contagiune cu zeiţa-fecioară, poate părea indezirabilă. Totuşi, „fetele de la ţară ale moldovenilor sunt foarte doritoare de această cinste”, mărturiseşte Cantemir, intuind, probabil, în impunerea de castitate o potenţare a capacităţilor lor feminine. Este vorba de mai mult decât un simplu rit de fertilizare a holdelor ce este totuşi indicat prin exclusivismul cetei suratelor, un număr par de fete alese dintre cele mai frumoase şi mai cuminţi din sat, şi prin caracterul iniţiatic, misterios al ceremonialului îndeplinit de ele. Între acţiunile oficiate, poate cea mai spectaculoasă este dansul Drăgaicei, în ziua de solstiţiu, când se crede că şi soarele joacă pe cer la amiază: “suratele”, membrele cetei divine, joacă în formaţie de cruce, saltă deasupra solului fluturând maramele, ca şi cum ar zbura, colindă lanurile de grâu şi, dacă întâlnesc o altă ceată concurentă, stârnesc lupte ce, în vremurile mai vechi, puteau fi chiar sângeroase. Colindatul fecioarelor pe moşia satului avea şi funcţia purificatoare de alungare a Rusaliilor, a Ielelor sau a spiritelor nefaste ale morţilor rămase pe pământ pentru a face rău oamenilor, holdelor şi animalelor – de aceea fecioarele erau uneori înarmate cu beţe, precum ceata războinică a căluşarilor, sau chiar cu seceri sau coase. Sânzienele sau Drăgaicele, adică fecioarele iniţiate în această confrerie, sunt, aşadar, un fel de vestale, de preotese ale divinităţii vegetaţionale. Dar nu numai ele, ci toate fetele şi tinerele neveste deveneau, de Sânziene, atrăgătoare şi drăgăstoase dacă purtau în păr sau în sân floarea magică de sânziană, dacă se scăldau, în ritualuri tăinuite, în ape curgătoare sau în roua de pe pajiştile cu flori.
Frumuseţea era, în acest scenariu, independentă şi chiar esenţial interzisă instruziunii sau contagiunii masculine: era atributul feminităţii plenare, dominatoare şi slujitoare totodată a lumii. În pierderea izvoarelor vitalităţii noastre ca umanitate, să ne reamintim şi să celebrăm măcar – aşa cum spuneau gânditorii celorlalte părţi ale Europei – ‚conceptul’ românesc al frumuseţii: puterea feminităţii.
