Cartea abordează idei despre modernizare şi europenizare ale unor gânditori români, autori de teorii filosofice originale: Titu Maiorescu – organicismul şi teoria formei fără fond, A.D. Xenopol – seria istorică, C. Rădulescu-Motru – personalismul energetic, S. Mehedinţi – etnologismul şi ontologia naţiunii, M. Florian – recesivitatea, M. Ştefănescu – definiţia filosofiei prin armonie. Aceste sisteme filosofice pornesc de la imperativul necesar al înscrierii indubitabile a societăţii româneşti în inevitabilul proces al modernizării, fără însă a prelua idei, pur şi simplu, din autori străini şi a le transpune aievea în spaţiul autohton. Teoria formelor fără fond, de pildă, este eminamente românească, nefiind prezentă în dezbaterile despre relaţiile cu Occidentul în ţările din Europa de Sud-Est sau din Europa Centrală, o dovadă în plus că în cultura română se prefigura o temă originală.
Autorul explică evoluţia filosofiei româneşti prin conceptul propriu – ,,modernitate tendenţială” – ca argument pentru susţinerea unui model teoretic explicativ naţional despre particularităţile mişcării filosofice originale într-o societate cu o modernitate proprie.
Spre deosebire de Europa Occidentală, unde idei despre modernitate au fost difuzate de către filosofi şi alţi intelectuali, şi a fost doar instituţionalizată într-o etapă ulterioară, în România nu a existat o bază filosofică proprie a primei modernizări (secolul 19). Rolul filosofiei şi a altor activităţi pur teoretice intelectuale autohtone a fost, prin urmare, mai puţin important în procesul de construcţie instituţională modernă.
Modernitatea românească nu se regăseşte, doctrinar, în gândirea actorilor şi agenţilor de modernizare. Practic, nu au existat proiecte de modernizare ci numai interpretări ale modernităţii, prin concepte şi viziuni preluate din gândirea occidentală. Schimbările moderne s-au produs fără a avea un proiect. Semnificativ, în spaţiul public postdecembrist s-a accentuat necesitatea reluării programului paşoptist ca reper al modernităţii, în loc să fie oferită o alternativă doctrinară a perioadei postcomuniste.
O particularitate a modernizării româneşti este aceea că toate proiectele de dezvoltare modernă au fost implementate de către statul român, fiindcă el a funcţionat ca principalul canal de modernizare în societatea românească. Procesele de modernizare conduse de stat au fost intrinsec asociate cu modernizarea statului însuşi, cu redefinirea rolului său în societate. Edificarea civilizaţiei române moderne nu a avut ca temei o doctrină filosofică autohtonă, ci diverse idei, nu destul de suficient structurate, preluate din gândirea apuseană. Organismul politico-juridic şi cel instituţional românesc modern s-au constituit aidoma celui din civilizaţia occidentală, fără ca el să integreze direcţii esenţiale ale unei concepţii româneşti despre căile de construire a unei societăţi moderne.
