Peste revelaţiile legate de viaţa întru sfinţenie a ieromonahului Arsenie Boca, o nouă emoţie colectivă, mult prea puternică pentru vara toridă ce va să urmeze, le e dat mult încercaţilor români să trăiască: doi stâlpi de lumină ai multicolorei noastre democraţii, domnii Patapievici şi Liiceanu, par a fi în pragul martirizării. Totul a pornit de la afirmaţia academicianului Nicolae Breban rostită sub bolţile reverberânde ale Academiei Române: „Ăştia (adică domnii Patapievici şi Liiceanu – n. n.) ar trebui împuşcaţi”, ulterior precizând însă că doar domnului Patapievici i s-ar cuveni „glonţul dulce ca mierea”, vorba desţăratului Petru Popescu. Poate că ecourile teribilei profeţii s-ar fi stins, dacă inocenta poetă Ileana Mălăncioiu n-ar fi turnat gaz pe foc cu protestul său. Ea era scandalizată nu atât de ce urma să li se întâmple celor doi, cât de „motivarea” rechizitoriului brebanian. Pentru că, într-adevăr, octogenarul scriitor, autorul romanului Animale bolnave, a afirmat expresis verbis despre cei doi comilitoni că n-ar fi decât nişte „derbedei”, nişte „haimanale”, fără să se refere şi la soluţia… finală, împuşcarea. O va promova mai târziu.
Oricum, dacă tot ni se oferă ocazia să pătrundem în universul filologic al Academiei Române, s-o facem cu unelte lingvistice pe măsură, observând că „derbedeu” şi „haimana” sunt aproape sinonime, ele definind profilul omului de nimic, a celui fără căpătâi, vagabondului sau, în accepţiuni ceva mai rare, golanului. „Derbedeu” ar fi, după încredinţarea lui Nicolae Iorga, cuvânt de origine turcă, numind „şefii de jos”, răsculaţii împotriva lui Mahomed, adică un fel de dervişi dezaxaţi. În popor, „derbedeu”, îmbracă o formă lingvistică exotică („jarcalete”, „lainic”, „teacăr”, „vandralău”, „zamparagiu” şi, vai, „lichea”), iar „haimana” mai înseamnă şi „lela”sau „haleură”. Există şi-o demnitate: „vornic de haimana”. Ştiind toate astea, ne putem întoarce la vremurile Pieţei Universităţii când domnii Patapievici şi Liiceanu se mândreau că sunt „golani”, adică „zamparagii”. Cât despre „lichele”, nu ne rămâne decât să răsfoim un celebru volum al lui Gabriel Liiceanu, în care acesta le dă „jarcaletelor” şansa de a deveni oameni cu frica lui Dumnezeu, dacă nu vor folosi o vreme vorbele „demnitate”, „libertate”, „conştiinţă”, „dreptate”, „popor” şi asigurându-le că, după un timp, vor avea parte de recunoştinţă şi iubire. „Vă vom iubi” – decide moralistul, în marginea moralei christice. Se pare însă că-i cam greu să întorci lumea din drumul spre pierzanie, scriitorul Nicolae Breban trimiţându-i pe vorniceii de haimana în calea glonţului slobozit din kalaşnicoave. Dar întrucât Academia nu dispune nici de trupe de asalt, nici de ţintaşi plasaţi pe clădirile publice, Nicolae Breban le-a oferit celor doi o rituală nimicire masonică. E un esoterism sieşi suficient…
Grăbiţi să aibă o atitudine, ocazia de a reintra în atenţia publică fiind picată din cer, aceştia, prin purtătorul ad hoc de cuvânt, dl Liiceanu, afirmă că „asta-i instigaţie la crimă”. Bucuros că i se oferă ocazia, domnia sa vrea să-şi exerseze în continuare logosul: „Ca să se ajungă ca un academician să îndemne, să ceară lichidarea unui confrate e halucinant”. Oare dacă cerea lichidarea portarului de la Academia Română nu era halucinant? Dar să nu extrapolăm. Aici dl Liiceanu se referă la cu totul altceva. Confrate pentru un academician este, în bună logică aristotelică, tot un academician. Ceea ce domnii Patapievici, Liiceanu şi Pleşu nu sunt, deşi, vai şi iar vai, ar merita. Aici e durerea! Spre această „nedreptate” doreşte domnia sa să abată atenţia: Academia trebuie scoasă de sub dominaţia senililor, e nevoie de aer proaspăt, de respiraţia egală cu sine a comilitonilor mai sus numiţi.
Zarva, în marginile zaverei, dacă adiţionăm ecourile Tv şi de pe Internet, nu-i stârnită doar de spaime ca cea din Noaptea furtunoasă. Ea se vrea adânc semnificativă. Şi se vrea atât de tare, încât aduce aminte de scandalul Sacco şi Vanzetti, din America anului 1927. E drept că cei doi anarhişti au nimerit pe scaunul electric. Dar, înainte de a fi pârjolit, Vanzetti simte fiorii celerităţii, ai revanşei, exprimându-se sibilinic „Ultima clipă ne aparţine – acea agonie e triumful nostru”. Sibilinic e şi dl Gabriel Liiceanu: „Nu sunt de acord să fiu împuşcat” Să însemne că preferă gloria ghilotinei sau a lapidării? Nu, bineînţeles, dacă tot i s-a dat o şansă, domnul Liiceanu îşi înfruntă destinul, se vrea confrate cu Nicolae Breban.
1 comentariu