Naraţiunea dominantă a ultimelor două decenii la nivel global a fost de o simplitate dezarmantă: Vestul e modelul, Vestul e bun, dezvoltat, prosper, liber, democratic şi tolerant. Dacă Estul şi Vestul nu ar fi venit în contact, această naraţiune s-ar fi perpetuat până în zilele noastre. Aşa se face că în China anului 1989, un chinez oarecare putea să-i declare unui american că SUA ar fi trebuit să trimită câteva bombardiere pentru a salva manifestaţia din Piaţa Tiananmen de criminalii conducători chinezi[1]. Tot astfel, în euforia primilor ani de după 1989, românii afirmau, glumind amar, că singura modalitate de a rezolva aparent insolubilele probleme ale ţării era declararea stării de război între noi şi SUA şi ocuparea României de către marea putere de peste ocean.
Întâlnirea dintre Est şi Vest s-a produs însă şi s-a produs într-o manieră destul de dramatică. Pentru că am vorbit despre China – care, astăzi, reprezintă cu siguranţă vectorul cel mai amplu de manifestare a forţei Estului – se pare, conform aceleiaşi surse citate mai sus, că bombardarea ambasadei chineze de la Belgrad de către SUA în 1999 a declanşat procesul lent, vast, dar profund de refacere a legăturilor fireşti dintre elita chineză şi poporul chinez.
Problema raporturilor dintre Vest şi Est este, în cele din urmă, una a raporturilor dintre elită şi masă. Şi este o problemă sociologică şi… cronologică.
Sociologic vorbind, elita Estului are tendinţa permanentă de a se detaşa de propriul popor pentru a se ataşa de puterea dominantă la nivel global, care este cea a civilizaţiei vestice. Orice relaţie dintre Est şi Vest începe prin această „alunecare” a elitei în orbita de putere a Vestului. În istoria noastră, cele mai importante fenomene sociologice ţin, într-adevăr, de această permanentă dislocare a elitei autohtone spre elita dominantă la nivel european sau (astăzi) global. Forma fără fond şi politicianismul (care este aplicarea formei fără fond la nivelul acţiunii politice) sunt cele două concepte cheie cu care putem înţelege istoria socială modernă a ţării. Avansând într-o astfel de manieră, elita locală are însă de luptat cu o dificultate insurmontabilă: treptat, modelul civilizaţional vestic tinde să o priveze de materialul uman de care are nevoie pentru a se manifesta ca elită, adică de masă. Acest lucru se întâmplă dintr-o raţiune foarte profundă care nu ţine de spaţiul nostru autohton şi de imperfecţiunile sale de organizare politică. Ruptura dintre elită şi masă, care devine un risc pentru elita însăşi, nu se datorează atât unei incapacităţi structurale a elitei, unei lipse de acumulare intelectuală, materială etc., cât modelului de dezvoltare generală a lumii moderne. Pe scurt, din punct de vedere sociologic, Vestul nu este capabil să mai producă o elită în sens tradiţional. Acest lucru nu este însă recunoscut ca atare şi este de fiecare dată, adică la fiecare interval istoric critic, escamotat prin intermediul mecanismelor economice, politice sau militare de anvergură. De fiecare dată când iese „învingătoare” în plan istoric (ultima oară s-a întâmplat în 1989 în raporturile cu URSS-ul), elita (de fapt, falsa elită) vestică pare a se autodepăşi şi astfel a se întemeia pe sine. Dar este un temei fals care nu face decât să amâne vechea şi dramatica intuiţie a tuturor celor care, dintr-o perspectivă tradiţională, au vorbit despre „declinul Occidentului”.
În sens clasic, elita nu poate apărea în afara unui popor care să se supună de bună voie autorităţii primeia. Numai un popor „supus” poate naşte o elită tradiţională, autentică. Occidentul modern, care nu mai cunoaşte idealul supunerii faţă de autoritate, nu mai poate, prin urmare, fi generator al unei elite organice, modelul raporturilor dintre „elită” şi masă în Occident fiind cel descris de Pareto, adică un model de suprapunere mecanică a celor care câştigă în plan concret ca urmare a tuturor mijloacelor (corecte sau nu) în faţa unei „mase” lipsite permanent de apărare. Ideea că cei mai dotaţi câştigă în faţa celor mai slabi, idee dragă darwinismului social, nu este decât un mecanism de ocultare a adevărului dramatic care se ascunde în spatele „circulaţiei elitelor” occidentale: de fapt, nu calităţile pozitive, ci capacităţile, forţa şi viclenia sunt instrumentele noii elite moderne, indiferent din ce arie civilizaţională.
Fenomenul desprinderii elitei de masă, dar şi a masei de elită a fost amplu analizat de către unul dintre cei mai importanţi filosofi tradiţionalişti europeni, italianul Julius Evola. Vom cita un pasaj (din foarte multele care se pot cita) care caută să surprindă esenţa acestui fenomen tragic al modernităţii, anume decăderea dignitas-ului aristocratic, pierderea de altitudine a elitei, dar şi pierderea fides-ului maselor, a ceea ce s-ar putea numi recunoaştere sau fidelitate. Evola merge aici pe urmele lui Dante, cel ce rămăsese fidel ideii imperiale romane şi medievale, acelei ecumene medievale pe care toţi gânditorii tradiţionalişti o regretă: „Atunci când, pe de o parte, decade acea dignitas care poate trona peste elementul multiplu, temporal şi contingent; atunci când, pe de altă parte, se pierde capacitatea unei fides, a unei recunoştinţe mai mult decât materiale din partea elementelor subordonate luate fiecare în parte, atunci se naşte tendinţa centralizatoare, absolutismul politic care încearcă să ţină totul sub control prin intermediul unei unităţi violente, politică şi statală, ba chiar suprapolitică şi spirituală; sau îşi fac simţită prezenţa şi îşi iau avânt procesele având drept scop părtinirea şi disocierea” (Revoltă împotriva lumii moderne)[2].
România actuală a pierdut avantajele care decurgeau din apartenenţa sa la Imperiul Sovietic. Adică la lumea estică. Care puteau fi aceste avantaje? Astăzi, când toată propaganda oficială blamează epoca sovietică, trebuie să încercăm să regândim acel context. Imperiul Sovietic era, în primul rând, un Imperiu al spaţiului. Graniţa sa vestică era la Berlin, iar cea estică lângă coastele Japoniei. Fiind un imperiu al spaţiului, URSS-ul a cedat sau a alocat României ceea ce acesteia îi lipsea cel mai mult în dezvoltarea sa istorică, anume timpul. Poate părea ciudată această idee, dar, la o analiză mai atentă, putem întrezări adevărul că statele mari sau, mai bine spus imperiile au capacitatea de a metaboliza spaţiul şi timpul, cu alte cuvinte de a transforma spaţiul în timp şi timpul în spaţiu. România avea nevoie de timp de echilibru şi de suveranitate pentru a se dezvolta şi pentru a negocia corect raporturile cu Occidentul, cu o arie de civilizaţie prin definiţie mai avansată ca ritm de dezvoltare. Această decalare de ritm istoric s-a compensat prin spaţiul geopolitic enorm pe care URSS-ul l-a pus între aliaţii săi şi el însuşi, pe de o parte, şi lumea vestică, pe de alta. Odată căzut Zidul Berlinului, deci un element spaţial, timpul geopolitic s-a comprimat şi popoarele europene s-au trezit, cum spune Fukuyama, în finalul istoriei. „Sfârşitul istoriei” nu a fost decât transfigurarea cronologică a pierderii spaţiale a Imperiului Sovietic[3].
În afara acestui răgaz spaţio-temporal România nu s-ar fi putut dezvolta şi nici nu se va putea dezvolta de aici înainte. În ritmurile globale, România este condamnată să piardă timp, dacă nu chiar spaţiu… Actualmente, fenomenul renaşterii imperiale la nivel global priveşte în primul rând China, iar pe locul secund Rusia. Să lăsăm Rusia deoparte (cu spaţiul său enorm, pe care deocamdată pare a nu mai şti să-l convertească în avantaj geopolitc) şi să vorbim despre China. Spre deosebire de URSS, China evoluează (aparent cel puţin) în sens invers: ea „produce” timp, adică se lansează într-o cursă contra-cronometru irezistibilă în faţa Vestului, iar această accelerare-ambalare a timpului pare a-i aduce avantaje spaţiale: din America de Sud până în Marea Chinei de Est China îşi produce spaţiul de dezvoltare pe care şi-l alocă prin ritmul nefiresc al muncii. „Insula muncii”, cum este denumită uneori, insularizează, de fapt, continentalizează lumea întreagă. Nu se ştie încă dacă acest model de dezvoltare va duce la altceva decât globalizarea clasică, de tipar american. Ar fi de dorit să ducă la altceva…
În actualul context geopolitic global, România nu poate spera decât la o conservare a unei potenţialităţi de natură tradiţională a raporturilor dintre elită şi masă, precondiţie a unei viitoare refaceri a structurii suveraniste a statului român. Dar această refacere, cu toate că nu poate „veni” de undeva anume, poate fi inspirată, după părerea noastră, numai după modelul tradiţional (sau estic) al raporturilor politice din interiorul statului. Deocamdată, Vestul nu pare a conştientiza pericolul fatal care-l paşte şi crede, probabil, dintr-un reflex istoric comod, că se va putea baza în continuare pe decalajele de dezvoltare clasice Est-Vest, adică pe un scenariu de tip colonial, care să-i asigure o supremaţie în afara propriului spaţiu politic, premisă a supravieţuirii interne. Dar, în condiţiile lumii globale, o prăbuşire în sensul „minorităţilor interne” de care vorbea Toynbee (care nu mai sunt demult percepute ca pericol – această cecitate fiind pericolul cel mai mare!) nu este deloc exclusă. Şi este sau va fi fatală.
[1] http://www.counterpunch.org/2015/05/25/the-bombing-of-the-chinese-embassy-in-belgrade-in-1999-reconsidered/
[2] După cum se poate constata, modernitatea aduce cu sine atât centralismul cât şi fărămiţarea, părtinirea. Globalizarea nu face altceva decât să dezagrege şi să uniformizeze, adică să includă într-o formă neadecvată unităţile de spaţiu şi de civilizaţie pe care le atinge.
[3] Desigur, nu e cazul să facem o apologie a acestui imperiu defunct. Ca orice manifestare politică modernă, el a fost un fenomen deviat de la linia tradiţională. Cu toate acestea, rolul său „katehontic”, adică de frenator al dezagregării finale a lumii moderne nu poate fi cu totul contestat. Fie şi numai prin capacitatea sa de a supune elementul economic deciziei politice şi militare, acest imperiu a fost, tradiţional vorbind, superior actualei configuraţii de putere la scară planetară.
Pingback: Estul şi restul - Anonimus