Sfârşitul anului 2012 şi începutul lui 2013 sunt marcate deja de morţile a două personalităţi impresionante. Prima personalitate a fost o neuroloagă laureată a Premiului Nobel, Rita Levi-Montalcini, care a murit pe data de 30 decembrie 2012, iar a doua este regizorul român Sergiu Nicolaescu, care a murit pe data de 3 ianuarie 2013.
Deşi Rita Levi-Montalcini este cunoscută ca fiind una dintre cele mai importante cercetătoare ştiinţifice din istorie, presa nu a acordat prea multă atenţie acestei doamne care, împreună cu Stanley Cohen, a descoperit factorul de creştere a celulei nervoase (nerve growth factor), abreviat NGF. În prezent, această substanţă este considerată fundamentală în cercetarea bolii Alzheimer şi a influenţat cercetarea privind tratamentul cancerului, al bolii Parkinson şi al distrofiei musculare. Fără îndoială, contribuţia sa ştiinţifică a schimbat total modul în care percepem funcţionarea creierului uman.
Lui Sergiu Nicolaescu, deşi a fost un popular regizor român, consider că i se acordă prea multă atenţie din partea presei. Nu mă înţelegeţi greşit, a fost unul dintre cei mai prolifici regizori pe care i-a avut România, iar moartea sa nu este mai puţin tristă decât aceea a Ritei Levi-Montalcini, dar presa românească a scris articole de cel mult o pagină despre această doamnă, ceea ce este, consider eu, o injustiţie. De altfel, în ultima vreme asistăm, din păcate, la eclipsarea şi chiar scoaterea pe uşa din spate a unor valori, în favoarea unor subiecte care oferă posibilitatea unui circ mediatic. Pentru următoarea lună, cel puţin, or să se publice numai ştiri despre moartea lui Sergiu Nicolaescu, ultimele sale zile, marea sa contribuţie la cinematografia românească, interviuri cu rudele, prietenii, vecinii, precum şi imixtiuni vulgare şi nepermise în culisele intime ale vieţii acestuia.
Nu reproşez nimic acestui regizor şi nu încerc să minimalizez moartea sa, dar consider că am fi putut acorda puţin mai multă atenţie uneia dintre cele mai impresionante, nu doar femei, ci figuri din ştiinţă. Reproşul meu este adresat strict revistelor, ziarelor, televiziunii, adică mass-mediei de la noi, care au, din păcate, tendinţa de a idealiza doar realizările românilor.
Voi încerca să repar o nedreptate şi să o aduc în lumina rampei pe Rita Levi-Montalcini. S-a născut la 22 aprilie 1909, la Torino, şi a avut o soră geamănă, Paola. Părinţii lor, Adamo Levi şi Adele Montalcini erau evrei italieni. Adamo îşi descuraja copiii de a merge la facultate deoarece considera că acest lucru ar interveni în vieţile lor ca soţii şi mame, dar într-un final a sprijinit decizia fiicei sale, Rita, de a deveni medic. Aceasta s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii din Torino după ce a văzut un prieten de familie murind de cancer la stomac. Unul dintre profesorii ei, Giuseppe Levi, a fost cel care i-a predat despre sistemul nervos şi care, după ce aceasta a absolvit facultatea în 1936, a angajat-o ca asistentă a sa. Din păcate, a muncit puţină vreme în acest post deoarece, în 1938, legile instaurate de Benito Mussolini nu permiteau ca evreii să deţină funcţii academice.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Levi-Montalcini a făcut experimente într-un laborator de acasă asupra creşterii fibrelor nervoase în embrioni de găină, experiment care, mai târziu, va fi punctul de plecare pentru alte studii ale sale. Primul ei laborator a fost în dormitorul casei în care trăia la momentul respectiv. În 1943, familia sa a trebuit să fugă în sudul Florenţei, unde şi-a făcut alt laborator. Familia s-a întors în Torino în 1945.
În septembrie 1946, Levi-Montalcini a acceptat o invitaţia de a merge la Universitatea Washington din St. Louis, sub supravegherea profesorului Viktor Hamburger. Deşi invitaţia iniţială era pentru un singur semestru, aceasta a rămas acolo timp de treizeci de ani. Acolo a făcut, în 1952, cea mai mare descoperire a carierei sale, izolarea factorului de creştere a nervului, prin observarea anumitor ţesuturi canceroase care cauzează creşterea rapidă a celulelor nervoase. Mai târziu, în 1958, a primit titlul de Profesor, iar în 1962 a înfiinţat o unitate de cercetare la Roma, împărţindu-şi restul timpului între Roma şi St. Louis.
Între 1961-1969 a fost directoarea Centrului de Cercetare în Neurobiologie a CNR-ului din Roma, iar în perioada 1969-1978 a fost directoarea Laboratorului de Biologie Celulară.
Rita-Levi Montalcini a primit multe premii şi onoruri de-a lungul carierei sale, începând cu 1968, când a devenit a zecea femeie aleasă să facă parte din Academia Naţională de Ştiinţe a Statelor Unite; în 1974, deşi era cunoscută ca fiind atee, a devenit membră a Academiei Pontificale de Ştiinţe; în 1983 Universitatea Columbia i-a acordat Premiul Louisa Gross Horwitz; în 1986, Levi-Montalcini împreună cu colaboratorul ei, Stanley Cohen, au primit Premiul Nobel în Medicină şi Premiul Albert Lasker pentru Cercetare Medicinală de Bază; în 1987 a primit Medalia Naţională pentru ştiinţă – cel mai mare premiu american pentru ştiinţă – şi multe altele.
Rita Levi-Montalcini a murit în casa sa din Roma pe data de 30 decembrie 2012, la vârsta de 103 ani. Primarul Romei, Gianni Alemanno, a declarat că moartea ei este „o mare pierdere pentru umanitate”. A spus că ea reprezenta „conştiinţa civică, cultura şi spiritul cercetării timpurilor noastre.” Astrofizicianul italian Margherita Hack a spus despre „colega” ei că „ea era într-adevăr o persoană de admirat.” Premierul Italiei, Mario Monti, în omagiul său adresat Ritei Levi-Montalcini, spunea că aceasta avea un caracter „carismatic şi tenace” şi că s-a chinuit să „apere bătăliile în care credea.” Purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, a lăudat eforturile civice şi morale ale Ritei Levi-Montalcini, spunând că ea era ”un exemplu de inspiraţie” pentru Italia şi întreaga lume.
