Nota red.
Acesta este, după ştiinţa noastră, primul text care apare în limba română semnat de celebrul şi misteriosul geopolitician mistic francez de origine română. Deşi textul, aşa cum cititorul va observa, nu este foarte actual, îl publicăm pentru valoarea sa paradigmatică.
S-a închis, aşadar, aparent definitiv peste noi formidabila capcană planetară întinsă de conspiraţia mondială a Statelor Unite şi a ceea ce se află, în umbră, în spatele lor, strângând în maxilarele sale de oţel naţiunile Europei grand-continentale şi ale Americii Latine, a căror libertate vie, destin eshatologic şi integrare politico-istorică finală ar putea reprezenta foarte clar un pericol absolut critic, un pericol de moarte pentru „marele plan” în curs al imperialismului hegemonic american, ale cărui preliminare realizări întunecă deja orizontul istoriei mondiale apropiate ce va să vină.
Cu toate acestea, în vreme ce naţiunile încă libere ale Europei de Vest ar părea că au încetat să se întrebe asupra constrângerii alienante, devastatoare, a conspiraţiei mondialiste ce se află în curs, naţiuni eurasiatice grand-continentale, cum ar fi India şi Japonia, tocmai se eliberează de aceasta, prin propriile lor mijloace, şi-şi dau – sau se află pe cale să-şi dea – un alt destin, fondat pe propria lor libertate recucerită.
Căci ceea ce Atal Béhari Vaypajee a reuşit să facă în India, Junichiro Koizumi se află pe cale să facă, de asemenea, în Japonia: şi unul, şi celălalt, aduşi la putere democratic de către imensele valuri de conştiinţă naţională revoluţionară, nu au ezitat nicio clipă, odată ajunşi la putere, să înceapă abrupt procesul de eliberare interioară a ţărilor lor de sub imperiul subversiv exterior al conspiraţiei mondialiste.
Aşa se face că, la fel ca „Noua Rusie” a lui Vladimir Putin, India lui Atal Béhari Vaypajee şi Japonia lui Junichiro Koizumi, se regăsesc, la ora actuală, împreună, pe linia frontului zguduirii seismice abisale care împinge „Marele Continent” eurasiatic la regăsirea fiinţei sale proprii şi a predestinării sale originare, arhaice, zguduire care suscită, mobilizează, asigură şi afirmă fundamentele active ale noii mişcări de eliberare imperială ce angajează, în profunzime, ansamblul „Marelui Continent” eurasitic pe cale să se trezească, şi care, finalmente, va triumfa.
Într-un foarte important articol intitulat „Relaţiile recente dintre Rusia şi India”, Gilles Troude, cercetător la DESC al Sorbonei, scrie, în Géostratégiques (Paris) din martie 2001: „… În faţa lumii unipolare dominată de puterea zdrobitoare a Statelor Unite, care nu mai cunosc niciun rival nu numai pe plan economic, dar şi în domeniile militar şi politic, nu ne vom îndrepta oare lent spre un triunghi strategic India-China-Rusia, singurul capabil să rivalizeze cu superputerea care se vrea stăpâna lumii?”.
„Este lucrul de care se tem specialiştii americani în relaţii internaţionale, care au simţit semnele unei cooperări strânse între Rusia, China şi India şi ale unui sentiment în creştere în aceste trei ţări, mai ales după campania de bombardamente ale NATO în Iugoslavia în primăvara lui 1999, că puterea americană trebuie de o manieră sau alta ţinută în şah. Chiar dacă aceste trei ţări sunt încă foarte departe de a fuziona într-o Axă eurasianistă anti-NATO, aceşti analişti se declară îngrijoraţi de faptul apariţiei unei ameninţări potenţial foarte grave: o alianţă care ar regrupa aproximativ două miliarde şi jumătate de oameni, o putere militară formidabilă şi un stoc impresionant de arme nucleare – pentru că India este oficial acum o putere nucleară – legătura esenţială a acestei coaliţii fiind faptul de a contra dominaţia globală a Americii”.
„Ar fi un dezastru pentru Statele Unite”.
„Dacă acest ţesut de relaţii progresează, a declarat Charles William Maynes, preşedintele Fundaţiei Eurasia, think tank legat de Washington, atunci veţi avea inima continentală a lumii (heartland) – două miliarde de persoane în China şi în India aliate cu formidabila putere tehnologică pe care o reprezintă Rusia. Ar fi un dezastru pentru Statele Unite”.
În plus, Gilles Troude, înşelându-se asupra sensului final al situaţiei politice proprii, reale, a Chinei actuale şi viitoare, asupra liniei destinului preconcepute a acesteia, care o exclude din start din unitatea, din reintegrarea imperială grand-continentală eurasiatică, nu ţine, în mod straniu, cont, în analizele sale, nici de „marea renaştere” naţională a Japoniei pe cale să aibă loc la ora actuală. Japonie, al cărui rol apare deja ca absolut decisiv în mobilizarea în curs a unui front grand-continental eurasiatic de opoziţie politico-strategică totală la planurile conspiraţiei mondialiste duse de Washington.
În realitate, este extraordinara putere vitală înăscută, profundă, secretă a poporului japonez care a făcut posibilă şi a putut asigura venirea la putere, la ora precisă la care trebuia să se întâmple, a omului providenţial, a „conceptului absolut” care este Junichiro Koizumi, purtător harismatic al noului mare destin al Japoniei. Cineva trebuia să vină, iar voinţa poporului japonez a făcut ca el să vină.
Cu Junichiro Koizumi, legea providenţială, care vrea ca ţările să sfârşească întodeauna prin a-şi găsi conducătorii predestinaţi pe care-i merită, se află încă odată verificată; lucrul acesta este cu totul sigur şi pentru Vladimir Putin şi a sa „Noua Rusie”, la fel cum este pentru Atal Béhari Vajpayee şi „India terminală” pe cale să apară actualmente la suprafaţa istoriei.
De aceea este timpul să înţelegem, în cele din urmă, în Europa, cine este realmente Junichiro Koizumi şi ce mare destin revoluţionar poartă acesta.
Junichiro Koizumi, purtătorul unui nou destin pentru Japonia
Junichiro Koizumi este într-adevăr omul însărcinat de destin – şi de către 75 % dintre japonezi – să opereze regăsirea finală a Japoniei de astăzi cu istoria anterioară a „Marii Japonii”, omul însărcinat să reînnoade identitatea imperială a Japoniei, atemporală, care a trebuit să fie aparent suspendată în data de 15 august 1945, ziua „capitulării”.
Căci este de acum de notorietate că Junichiro Koizumi se prevalează la modul deschis de fidelitatea sa pentru linia naţională, tradiţională şi imperială a predecesorului său şi maestrului său, fostul prim ministru, membru de asemenea al PLD (Partidul Liberal Democrat), Yasuhiro Nakasone (1982-1987), care, primul, a îndrăznit să spargă tabu-ul democratic în ce priveşte templul şintoist Yasukuni, la Tokyo, mergând în pelerinaj aici în 15 august 1985. Lucrul acesta a provocat la vremea aceea un val de violenţe protestatare, conduse din umbră de serviciile secrete politice ale Chinei comuniste, în mai multe ţări din Asia care cunoscuseră ocupaţia japoneză. Căci templul şintoist Yasukuni din Tokyo este cel mai înalt sanctuar al memoriei naţionale japoneze, simbolul suprem al identităţii sale profunde, intacte, neastinse, care nu ţine cont deloc de vasta campanie de dezinformare montată de Statele Unite după sfârşitul ultimului război cu privire la „culpabilitatea” Japoniei.
La rândul său, Junichiro Koizumi a afirmat deja, de mai multe ori, şi el, intenţia sa fermă de a merge, în 15 august 2001, aniversare a „capitulării” Japoniei în 1945, la templul Yasukuni, pentru a participa la ceremoniile religioase „în amintirea memoriei eroilor căzuţi pentru apărarea Japoniei”. Un gest a cărui valoare simbolică apare ca evidentă de la sine, şi de o claritate decisivă. Şi ireversibilă.
Însă, în fapt, el a mers în 13 august acolo, încercând astfel să detensioneze relativ valul de proteste, ridicat mai mult sau mai puţin artificial de decizia sa. Căci forţele reunite ale reacţiunii şi ale Frontului Roşu s-au sesizat într-adevăr de această ocazie pentru a lansa un tir de baraj intensiv contra deciziei primului ministru Junichiro Koizumi de a merge oficial în pelerinaj la templul Yasukuni. Dar nu schimbat nimic. Aşa cum nimic nu l-a putut convinde să revină asupra decretului său autorizând – şi incitând – ca manualele şcolare de istorie să adopte poziţii deschis „revizioniste” în ce priveşte „responsabilităţile” Japoniei în timpul ultimului război.
Situat în centrul oraşului Tokyo, aproape de Palatul Imperial, pe colina Kudan, templul şintoist Yasukuni este într-adevăr consacrat memoriei celor 2,5 milioane de combatanţi japonezi căzuţi în faţa inamicului, ale căror suflete – inclusiv cele ale celor 13 „criminali de război” – sau aşa-zişi – spânzuraţi de forţele americane de ocupaţie, începând în primul rînd cu generalul Hideki Tojo, primul ministru al împăratului Hirohito – se găsesc împreună, în zona invizibilului, în jurul oglinzii liturgice, cu totul sacre, care constituie pivotul cosmic al acesteia. Yasukuni este, în invizibil, o imensă mare de suflete în permanentă reverberaţie, veghind asupra Imperiului.
Este absolut sigur că o majoritate decisivă a japonezilor estimează că ţara lor a fost, după ultimul război, victima unui complot concertat, de dimensiuni planetare, dus de Statele Unite, care viza interzicerea prezenţei active a Japoniei în Asia şi în Pacific; în faţa acestui complot, Japonia n-a făcut altceva decât să se bată pentru supravieţuiea sa, într-o situaţie disperată, în termenii unei lupte în acelaşi timp finale şi totale, a cărei concluzie apocaliptică de la Hiroshima şi Nagasaki se cunoaşte.
În dependinţele templului Yasukuni, un muzeu consacrat memoriei naţionale japoneze prezintă acum o mare expoziţie oficială numită „Cum am luptat” (în engleză, „Războiul şi soldaţii Japoniei”), expoziţie a cărei mărturie fundamentală este axată pe amintirile miilor de kamikaze care şi-au oferit vieţile tinere pentru salvarea Imperiului. „Ne întâlnim la Yasukuni!”, strigau ei când porneau la sacrificiul suprem. În filmul care arată faptele lor eroice, supraumane – divinizante, în termenii şintoismului – se afirmă: „Mulţi oameni cred că, în războiul de acum cincizeci de ani, Japonia a greşit fundamental: lucrul acesta este absolut fals. Astfel, procesul de la Tokyo este nul şi neavenit. Comandantul şef al armatelor noastre, generalul Hideki Tojo, a fost acuzat de „crimă împotriva umanităţii” şi spânzurat de Forţele Armate de ocupaţie, Statele Unite fiind singurele care au cerut condamnarea sa la moarte. Este vremea ca Japonia să se trezească! Este timpul ca Japonia să recunoască realitatea adevărată a propriei istorii! Japonie, ridică-te!”.
Se ştie că doctrina de guvernare a lui Junichiro Koizumi se află foarte aproape de viziunea de ansamblu care este cea a lui Shintaro Ishihara, ales, în 1999, guvernator la Tokyo cu o zdrobitoare majoritate, „printr-un vor cvasi-plebiscitar asupra unor poziţii ultra-naţionaliste, anti-americane, partizan făţiş al transformării „Forţelor de Autoapărare” într-o nouă Armată Japoneză şi autor al unei cărţi de mare succes, ’Japonia care ştie să spună nu’, ca şi al unui roman cu teze non-conformiste, ’Anotimpul soarelui’ (Tayô no kietsu). Şi se ştie de asemenea că grupul de tineri ideologi şi intelectuali care sunt actualmente în spatele lui Junichiro Koizumi este condus în luptă de către profesorul Fujiuka Nobukatsu, de la universitatea din Tokyo, a cărui gândire se vrea orientată către revanşa reînnoitoare, revoluţionară a fundamentelor ascunse constituind predestinarea originară a Japoniei, a „Marii Japonii”.
În ceea ce priveşte mersul reformelor totalmente bulversante pe care primul ministru Junichiro Koizumi vrea să le impună, de urgenţă, Japoniei, formula decisivă aparţine profesorului de la Universitatea din Tokyo,Yoshiro Tanaka, care declara, recent, că ceea ce se aşteaptă de la primul ministru este ca acesta „să facă ’a Treia Revoluţie’, după cea a epocii Meiji, şi de după războiul din 1945”. Căci, aşa cum ne avertizează Heizo Takenaka, ministrul însărcinat cu politica economică în actualul guvern al lui Junichiro Koizumi, „… dacă angajăm acum reformele care se impun, trebuie să acceptăm de asemenea şi durerile care vor urma, şi care vor fi dintre cele mai mari; dar, dacă aceste reforme le respingem încă, s-ar putea ca lucrul acesta să ne ducă direct la moarte”. Căci aceasta este astăzi, în realitatea sa imediată, şi cea mai profundă, situaţia socio-economică a Japoniei care, în fapt, se află pe marginea prăpastiei. Contrar tuturor aparenţelor, este ceea ce trebuie cu necesitate să nu fie ignorat. Căci vechi greutăţi disimulate sunt acum la termen, şi orice ar fi trebuie să li se facă faţă.
Recursul salvator la Forţele Armate
Cu toate acestea, dincolo de mersul reformelor care vor trebui să bulverseze de la cap la coadă actualele infrastructuri politico-administrative şi economice ale Japoniei, ceea ce ar echivala, într-adevăr, cu o ruptură interioară ca cea care s-a produs în epoca Meiji, Junichiro Koizumi nutreşte şi – şi fără îndoială mai ales – „marele plan” de a reda Forţelor Armate naţionale locul care trebuie să fie fundamental al lor, adică cu totul primordial în configuraţia politico-istorică a ţării ce-şi regăseşte propriul centru de greutate în sine, dincolo de orice supunere, dincolo de orice ingerinţă sau dominaţie străine.
Chiar dacă, pentru aceasta, ar trebui ca Junichiro Koizumi să ajungă să revizuiască actuala Constituţie japoneză, al cărei faimos „articol 9” interzice Japoniei să poată dispune de o „Armată Naţională”[1]. Or, tocmai spre acest lucru este foarte decis Junichiro Koizumi să ajungă prin acţiunea sa politică de guvernare, a cărei cheie de boltă este chiar constituită de întoarcerea Japoniei la identitatea sa politico-militară anterioară, cu tot ceea ce aceasta implică la nivelul „marii istorii”, a marilor decizii istorice şi politice care vor veni imediat, în Asia şi în Pacific şi, de asemenea, în cadrul viitoarelor alegeri ale Japoniei în raport cu unitatea grand-continentală eurasiatică emergentă.
În întoarcerea sa care nu este fără pericole din punct de vedere politic la modul imediat, dar pe care el înţelege s-o urmeze de o manieră cu totul hotărâtă, către reconstituirea de urgenţă a Forţelor Armate naţionale ale Japoniei, Junichiro Koizumi regăseşte mişcarea fundamentală a oricărei întreprinderi de salvare şi de eliberare naţională revoluţionară în faţa atacurilor subversive, alienante ale conspiraţiilor mondialiste şi socialo-gauchiste de infrastructură troţkistă – mereu „reacţiunea şi frontul roşu” – care deţin astăzi foarte clar puterea politică, economico-socială şi culturală peste tot în lume. Orientându-se, aşa cum este pe cale să facă, către Forţele Armate naţionale ale Japoniei, Junichiro Koizumi nu face, la rândul său, decât ceea ce a făcut Vladimir Putin în Rusia, Atal Béhari Vajpayee în India şi Vojislav Kostuniça în Serbia, ceea ce tinde să facă, subteran, la ora actuală, Silvio Berlusconi în Italia: recursul la Forţele Armate este, mereu, ultima şansă a instanţelor permanente ale Fiinţei pe cale să sucombe în faţa manevrelor de încercuire, de penetrare interioară şi de aneantizare duse de agenţiile de investiţii şi de desproprietărire ale non-fiinţei în marş spre stabilirea finală a anti-lumii şi a Anti-Imperiului de dincolo de sfârşit.
Şi astfel întreprinderea de redresare naţională revoluţionară a lui Junichiro Koizumi, actualmente în curs, aparţine deja, în fapt, vastului front contra-strategic grand-continental eurasiatic – şi latino-american de asemenea – de opoziţie de acum ireversibilă la încercarea de subversiune anti-istorică accelerată urmărită de conspiraţia planetară „mondialistă” în serviciul „Superputerii Planetare” a Statelor Unite şi a celor care se ascund în spatele lor.
Căci, în orice caz, ar trebui să înţelegem că întoarcerea lui Junichiro Koizumi la recursul la Forţele Armate reprezintă, de asemenea, decizia subînţeleasă – dar de aici înainte fără întoarcere – de îndepărtare şi, la limită, de rupere a pactului de supunere implicită – în acelaşi timp pe plan militar, economic şi ideologic-cultural – a Japoniei faţă de Statele Unite şi, prin chiar acest lucru, noua sa orientare fundamentală, pe de o parte către Asia şi Pacific şi, pe de alta, către „Marele Continent” eurasiatic şi către viitoarea sa adeziune – deja decisă – la Axa grand-continentală Paris-Berlin-Moscova.
De aceea trebuie aici să amintesc confidenţele pe care mi le-a făcut Alexandr Dughin după recentul său voiaj oficial de informare în Japonia, unde a putut să constate atenţia excepţională cu care înaltele instanţe politico-administrative ale Ministerului Afacerilor Străine urmează azi derularea anumitor proiecte europene grand-continentale privind punerea în operă, în primul rând, a axei Paris-Berlin-Moscova, proiecte cărora Japonia ar fi dispusă să le acorde un sprijin politico-diplomatic necondiţionat şi foarte activ: pentru Japonia, prelungirea – şi realizarea – axei grand-continentale europene Paris-Berlin-Moscova până la New Dehli şi Tokyo constituie deja o necesitate de la sine înţeleasă, ineluctabilă. În orice caz, oricât de confidenţiale s-ar dori pe moment, prezenţa economică activă şi asistenţa politico-militară a Japoniei în India este de aici înainte o realitate de care trebuie să se ţină seama într-o manieră semnificativă. Lucruri mari, decisive, sunt pe cale să se petreacă acolo, subteran, între Tokyo şi New Dehli, ale căror consecinţe nu vor întârzia să acţioneze în profunzime. Totul se petrece fără îndoială la îndemnul sau măcar cu garanţia Moscovei, Vladimir Putin găsindu-se personal angajat în urmărirea acestei întreprinderi din umbră: este marea geopolitică, trebuie să înţelegem, care constituie fundamentele disimulate ale istoriei în mers. Astăzi, ca şi ieri.
Traseul mistic al viitoarelor noastre lupte
Totul concură deci la a proba, deja, că felul în care foloseşte Junichiro Koizumi puterea care i-a fost încredinţată democratic de către poporul japonez va fi acela al unei reasumări politico-istorice revoluţionare totale a destinului profund al acestui popor, recunoscut deschis ca atare sau numai parţial ţinut ca secret. Căci există o eshatologie ascunsă a istoriei naţionale japoneze, ale cărei orizonturi interioare se deschis către o dublă inteligenţă, în acelaşi timp supra-istorică şi cosmică, a aceste lumi la sfârşitul ei şi dincolo de sfârşitul ei ascuns: este ceea ce constituie veritabila forţă supra-istorică a Japoniei, şi este de asemenea ceea ce face ca Japonia să se identifice ea însăşi, total, cu conştiinţa transcedentală comună a ansamblului popoarelor „Marelui Continent” eurasiatic, reunite în certitudinea vizionară, preontologică, a dimensiunii fundamentale eshatologice a istoriei în ansamblul său final. Conştiinţa arhaică comună, abisală, a popoarelor „Marelui Continent” eurasiatic consideră istoria ca pe locul însuşi al salvării supra-istorice de la sfârşitul de după sfârşit, sănătatea supremă fiind, pentru aceste popoare, cea a eroismului combatanţilor umani şi supraumani ce trebuie să conducă la acest sfârşit şi dincolo de el.
De aceea reunificarea politică – reintegrarea – grand-continentală eurasiatică pusă actualmente la lucru prin proiectul axei contra-strategice Paris-Berlin-Moscova-New Delhi-Tokyo va trebui să fie dublată, în profunzime, de o nouă conştiinţă comună în ce priveşte identitatea predestinării spirituale, polare, a ansamblului popoarelor spaţiului imperial eurasiatic. Or, apariţia acestei luări de conştiinţă spirituală, în acelaşi timp imperială şi polară eurasiatică, este ceea ce va constitui, de aici înainte, sarcina combatanţilor ideologici pentru Marea Europă şi a angajamentelor lor politico-istorice de înalt nivel. O mare mistică combatantă tocmai s-a născut astfel, iar în prezent este în curs de dezvoltare revoluţionară, „destinată să schimbe faţa lumii”.
În această dezvoltare în curs, partea „grupelor geopolitice” va trebui să fie dintre cele mai decisive: într-adevăr, dacă există o nouă conştiinţă civilizaţională de dimensiuni grand-continentale eurasiatice, aceasta se va datora în primul rând „grupelor geopolitice”, angajamentelor lor eroice din perioada nocturnă a clandestinităţii, muncii lor de agitaţie, de întărire şi de afirmare revoluţionară supraactivă pe care vor trebui să le arate, în prezent, odată ce doctrina eliberării grand-continentale va fi chemată în mod deschis să devină voinţa care acţionează în ansamblul popoarelor aparţinând spaţiului originar al unei aceleiaşi comunităţi de Fiinţă polară şi de destin eshatologic final.
În imensa bătălie revoluţionară care se anunţă pentru o nouă conştiinţă istorică comună a spaţiului interior eurasiatic, „grupele geopolitice” vor fi deci celulele de bază ale mareei crescute a etosului viu, al conştientizării în mers către schimbarea totală, către transfigurarea finală a unei civilizaţii cu predestinare apocaliptică: ora cea mare a „grupelor geopolitice” va veni când unitatea de a fi a ansamblului grand-continental eurasiatic va fi recunoscută ca valoarea supremă ce acţionează din propria sa istorie terminală, şi în acelaşi timp şi din propria sa istorie reîncepută.
Pe de altă parte, de o manieră mai concretă, mai direct obiectivă, este cu totul sigur că, în starea actuală a lucrurilor, lucrul de care vom avea nevoie cel mai mult este un anumit număr de centre de studii, de cercetare şi documentare (CERD în franceză – n. tr.) vizând adâncimile, dar în acelaşi timp realmente exhaustive în ce priveşte obiectivele proprii, de un anumit număr de „centre de iradiere” în serviciul cunoaşterii noastre active, la zi, a situaţiei şi a realităţilor actuale din India, Tibet şi Japonia, din partea propriu-zis asiatică a „Marelui Continent”, către care vor trebui de aici înainte să se îndrepte toate eforturile noastre de apropiere, de reactualizare politico-istorică şi de reidentificare spirituală de stadiu final cu popoarele aparţinând aceleiaşi comunităţi de destin profund.
De altfel, problema relaţiilor continentale Europa/Asia nu este deloc nouă. Deja în 1940, în eseul său geopolitic la fel de fundamental cât şi decisiv, Blocul continental Europa Centrală-Eurasia-Japonia, „imprimat dar nedistribuit”, Karl Haushofer deplângea puternic absenţa flagrantă, catastrofică a centrelor europene de studii şi cercetări de nivel înalt asupra Indiei, Japoniei şi Eurasiei în general. Karl Haushofer putea totuşi să se felicite de existenţa şi activităţile, din multe puncte de vedere exemplare, ale „Institutului pentru Orientul Mijlociu şi Extremul Orient” din Italia mussoliniană, funcţionând „sub direcţia senatorului Gentile, a arhiducelui Tucci, a ducelui d’Avarna, fiul fostului ambasador al Italiei la curtea de la Viena”.
În situaţia de urgenţă specială care este a noastră astăzi, ar trebui deci ca măcar şase astfel de Institute pentru Orientul Mijlociu şi Extremul Orient să fie degrabă iniţiate, două în Franţa, două în Germania, unul în Italia şi unul în Spania. Rusia ar trebui, deocamdată, să fie considerată aparte, căci mai multe astfel de institute există deja acolo şi ar fi de aceea mai degrabă cazul să se reorganizeze, să se restructureze şi să se intensifice activităţile în curs de o manieră înnoitoare şi semnificativă.
În ansamblu, zona de probleme ce privesc China ar trebui, totuşi, studiată separat, urmând o dispoziţie de spirit ofensivă, preventiv contra-strategică. Căci, situată în interiorul spaţiului grand-continental eurasiatic, China reprezintă, totuşi, geopolitic, un cap de pod al lumii „exterioare”, „oceanice”. Ţinând de o vocaţie ireductibil auto-centrată, China se găseşte chiar prin acest fapt supusă „influenţei exterioare” a Statelor Unite şi conspiraţiilor anti-continentale, „oceanice”, de încercuire şi de investiţii ofensive în „Marele Continent” eurasiatic. China se găseşte preontologic angajată în câmpul inamic al „Marelui Continent”, în „câmpul oceanic” al Leviathanului, al „non-fiinţei”.
Pe de altă parte, întâlnirea finală dintre destinele spirituale profunde ale Europei şi anumite predestinări încă ascunse ale Asiei care se menţin în umbră nu găsesc ele oare un domeniu de joncţiune specific prin convergenţele ardente care se impun în materie de religie vie, de religie în mers? Nu în zona invizibilului se fac marile întâlniri spirituale, Focul Spiritului nu se revelează el iraţional în viziuni speciale ale aleşilor săi secreţi?
Se ştie că Sfântul Maximilian Kolbe, martirul de la Auschwitz, a presimţit vizionar dubla îndreptare a Indiei şi Japoniei către catolicism. El însuşi a locuit în Japonia, mai ales la Hiroshima şi Nagasaki – şi astfel putem mai bine să înţelegem motivul alegerii acestor două oraşe ca ţinte ale focului nuclear în august 1945, când ştim că era vorba despre două oraşe catolice ale Japoniei – el dobândise într-adevăr certitudinea interioară a marelui viitor catolic al Japoniei.
În acelaşi timp, fără a putea realmente să dea curs dorinţei sale arzătoare de a se face personal misionar în India, relaţiile directe ale Sfântului Maximilian Kolbe cu anumiţi susţinători ai hinduismului iniţiatic l-au condus să gândească acelaşi lucru despre India: nu în termenii unui raţionament anume, ci în perspectiva fundamental iraţională a unei viziuni proprii, a unei graţii vizionare despre acest subiect, spre care el a avut acces în calitate de purtător al unei misiuni speciale, ulterioare, decisive. O misiune ocult profetică.
În ceea ce priveşte Japonia, este adevărat că şintoismul iniţiatic se pretează la apropieri doctrinare destul de clare cu marele catolicism mistic. În figura însorită a lui Amaterasu nu am putea oare distinge o prefigurare închisă a Imaculatei Concepţiuni? La fel cum cele trei obiecte ale cultului imperial şintoist – „oglinda”, „pumnalul” şi „bijuteria” – ar putea la fel să-şi găsească corespondenţe extrem de relevante în catolicism. Astfel, „Oglinda” – fundamental prezentă la Yasukuni – aminteşte de Oglinda Inimii Imaculate a Mariei, în vreme ce „Pumnalul” poate fi identificat cu Spada Verbului Viu. „Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale” (II, Thess., 2, 8). Iar în ceea ce priveşte „Bijuteria”, această figură polară, centrală, conduce la misterul nupţial suprem al Aedificium Caritas. Trebuie să ştii să îndrăzneşti a pătrunde dincolo de văl.
Căci în acest orizont spiritual ultim trebuie situată tentativa revoluţionară întreprinsă şi urmată de Junichiro Koizumi în Japonia, ţară secretă, în măsura în care există. Toate iniţiativele sale politico-administrative comportă o dedublare spirituală ocultă, un ecou imediat în planul invizibil. Astăzi, în Japonia, cealaltă lume acţionează, cu scopuri foarte înalte.
Traducere: Vladimir Muscalu
[1] Japonia a modificat deja acest articol între timp (2014) – n. tr.