Putem considera clasa politică românească după 1989 distinctă de regimul politic totalitar care a precedat-o? Reprezintă partidele politice din România postdecembristă grupări moderne şi democratice capabile să construiască administraţii eficiente, proiecte de dezvoltare economică şi socială corespunzătoare secolului XXI?
Sursa recentă a maladiilor politice din societatea românească de după 1989 o reprezintă comunismul. Distrugând vechea elită politică interbelică care după un secol de modernizare de abia deprinsese reflexele responsabilităţii, vechiul regim totalitar a impus prin teroare un nou model politic de inspiraţie sovietică. Noul model astfel implantat s-a agregat treptat din necesitatea impunerii şi conservării puterii sub forma unei piramide de tirani condusă de dictatorul comunist. Vechiul regim comunist a creat un Om politic adaptat acestei realităţi răsturnate. Dedublat, violent şi primitiv, activistul comunist şi-a exprimat traiectoria propriei puteri imitând modelul dictatorial. Prizonier între utopia comunistă a egalităţii şi propriile ambiţii de prestigiu şi îmbogăţire, activistul comunist a învăţat să mimeze patriotismul şi interesul pentru binele comun. În fapt, prin ideologie şi mimetismul valorilor comunismul a relativizat, a deformat principiile şi idealurile umane. În umbra lor comunismul a camuflat o voinţă malefică de putere susţinută prin teroare. Activiştii comunişti, veritabili tirani locali, exercitând puterea prin funcţiile ocupate în statul totalitar, au vascularizat violenţa şi ideologia marxistă în societate. Recrutaţi în majoritate din clase sociale marginale, din etniile minoritare, activiştii au jucat rolul unei reţele in interiorul regimului. Această armătură socială şi-a cumpărat fidelitatea faţă de regim prin obedienţă, prin obţinerea de privilegii şi exercitarea puterii. Comunismul a format un nou tip de lider a cărui psihologie s-a dovedit capabilă să impună un alt mod de conduită socială din care erau excluse onoarea, demnitatea, patriotismul, inteligenţa negocierii şi compromisului, promovarea valorilor. Individ de succes, acest Om Nou reprodus în laboratoarele nomenklaturii a devenit şi un model social pentru românii dezrădăcinaţi de modernitatea comunistă arhaică. Noul tip uman s-a multiplicat astfel aproape la nesfârşit în condiţiile în care societatea românească a fost incapabilă să producă prin intermediul solidarităţilor tradiţionale centrate pe familie, comunitate şi biserică anticorpii necesari protejării vieţii sociale.
După 1989, structura piramidală a Puterii comuniste s-a prăbuşit şi fragmentat, însă Omul Nou din interstiţiile administraţiei vechiului regim sau din zonele privilegiate ale societăţii nu a dispărut. El a descoperit în România liberă posibilitatea convertirii influenţei, informaţiilor şi exerciţiului politic din statul totalitar în prestigiu şi bani. Facţiunile care au supravieţuit Revoluţiei şi-au disputat moştenirea ceauşistă. De asemenea, ele s-au adaptat rapid la noul joc al puterii din sistemul democratic şi al economiei capitaliste. Partidele politice apărute în România post-comunistă, indiferent de orientarea ideologică pe care au avut-o, au reprezentat oportunităţi de îmbogăţire şi putere pentru acest Om Nou metamorfozat în politician democrat şi filo-occidental.
Alături de acest Om Nou, crescut în simbioză şi alianţă cu el, a apărut un alt tip uman. Le Nouveau Riche,Profitorul Revoluţiei, Miliardarul de carton, sunt tot atâtea nume pentru noul personaj apărut în arena publică. Acest tandem teribil al României post-decembriste a desăvârşit opera de descărnare a economiei comuniste. Pe acest cadavru al unui proiect de inginerie socială muribund – societatea şi economia comunistă – şi-au ridicat averile, influenţa şi puterea oamenii de succes ai tranziţiei.
Lipsite de viziune, de proiecte de dezvoltare şi administraţii eficiente, partidele politice din România populate de aceste animale politice de pradă au compromis valorile libertăţii, civismului şi pluripartidismului. În fapt, Omul Nou a continuat instinctiv şi reflex războiul pentru discreditarea capitalismului şi democraţiei prin propria lui îmbogăţire ilicită, prin încălcarea legilor şi construirea unei caste de privilegiaţi. Acest Om Nou a ţesut un capitalism feroce, sălbatic, de secol XIX, o deformare suprarealistă a capitalismului şi democraţiei actuale, având ca pretext acumularea primitivă de capital şi naşterea unui clase de antreprenori naţionali.
Oligarhia care conduce azi România acutizează prin eşecul ei politic şi economic dramele întregii românităţi din secolul XX. Chiar dacă România este membră a N.A.T.O. şi a U.E., viitorul ţării este nesigur. Iar această incertitudine provine din absenţa unei viziuni proprii de dezvoltare, a unor proiecte interne de reconstrucţie complementare efortului de integrare euro-atlantică. Partidele politice româneşti au fost incapabile de a imagina viitorul atunci când au avut acces la guvernare. Politica lor a fost o continuă improvizaţie care a căpătat uneori coerenţă prin adoptarea unor decizii impuse de organismele internaţionale care monitorizau România.
Lumea românească a intrat în secolul XXI cu un handicap istoric manifestat prin decalaje economice, realităţi istorice întârziate şi cronicizarea sărăciei. România, deşi şi-a recăpătat într-o oarecare formă libertatea, nu îşi poate regăsi tempoul unei integrări fireşti şi demne în Lumea occidentală. Prizonieră încă trecutului, Lumea românească trebuie să găsească soluţii pentru înlăturarea paşnică a oligarhiei corupte provenite din comunism şi din perioada tranziţiei. Schimbarea oligarhiei actuale presupune schimbarea modului de a face politică. Iar schimbarea modului de a face politică înseamnă imaginarea unor mişcări politice de o altă ţinută şi a unei noi elite capabilă să funcţioneze după alte reguli, care să impună şi celorlalte partide un standard înalt de implicare civică şi politică.
Lumii româneşti îi lipseşte solidaritatea. Societatea românească este formată din indivizi izolaţi incapabili de a se uni în jurul unor proiecte comunitare esenţiale. Individualismul românilor camuflează maladii sociale grave, exprimate prin egoism, scepticism, neîncredere, violenţă şi lipsă de clarviziune. Aceste tare constituie efectele experimentului comunist şi ale Terorii istoriei, avataruri ale unei conştiinţe colective traumatizate. Ţesutului social sfâşiat cu violenţă de modernizarea comunistă şi distrus până la descompunere de anarhia, corupţia şi degringolada postrevoluţionară îi vor fi necesare multe decenii să se refacă. Din acest motiv, societatea civilă, intelectualii dar şi instituţiile statului responsabile trebuie să iniţieze şi să stimuleze refacerea spiritului comunitar. Masele desfigurate de manipulare şi sărăcie vor redescoperi cu dificultate reflexele comunitare pierdute.
Dar pentru ca solidaritatea să devină o realitate a României contemporane, Patriei îi trebuie o Nouă Elită Politică. Numai o elită politică creştină, care să interiorizeze la nivel uman principiile solidarităţii, profesionalismului, moralei şi spiritului de sacrificiu poate deveni acel catalizator care să ofere Lumii româneşti speranţa unui viitor pe măsura potenţialului acestei naţiuni. Şi tot numai ea poate oferi modelul uman necesar reactivării instinctelor comunitare. Însă cum se poate naşte o asemenea elită creştină, în condiţiile în care societatea a fost expusă secularizării instrumentate de comunism şi contagiată de mentalitatea consumeristă de factură occidentală?
Cred că Bisericilor creştine, Casei Regale, Intelectualităţii şi Societăţii civile din România le revine un rol esenţial în a dezbate Problema crizei societăţii româneşti actuale din perspectiva unei crize a Omului românesc. Această criză consistă în absenţa valorilor creştine şi civice, în scepticismul social care accentuează deruta istorică a românilor. Numai punând întrebarea corectă, aidoma lui Parsifal, se pot naşte răspunsurile care pot dezlega neputinţa românităţii de a face istorie. Este imperios necesar ca dezbaterea să reflecte acele energii spirituale, ontice, din care să se nască un curent social şi politic care să schimbe faţa întregii societăţi româneşti. Iar din cadrul acestei efervescenţe civice, intelectuale şi creştine să apară acel Cerc Interior al unei puteri politice cu adevărat reprezentative care să reconcilieze Neamul românesc cu Dumnezeu şi să-l îndrume spre a se împlini în istorie pe măsura vocaţiei sale.
