La începutul celui de-al III-lea mileniu, din punct de vedere al confruntării geostrategice, aceasta survine în zilele noastre nu doar datorită sentimetului de insecuritate al principalilor actori mondiali, ci implicit, datorită penuriei de resurse, generată prin dezvoltarea intensivă a mai multor actori statali/nonstatali; iar în zilele noastre, goana după resurse are trei componente majore: energetică, alimentară şi de apă. Pe fondul antagonismului real, datorat competiţiei pentru resursele globale – ce sunt limitate, Statele Unite caută a se folosi de puterea şi influenţa mondială pentru a limita accesul altora la resursele şi tehnologiile ce i-ar putea ameninţa poziţia singulară de superputere, dobândită după 1991. La rândul lor, în cadrul unui joc psihologic, celelalte puteri emergente intenţionează răspunsul asimetric, căutând a specula punctele sensibile ale potenţialilor adversari. În consecință, exercitarea unilaterală a supremaţiei conduce la creşterea temerilor celorlalţi actori internaţionali şi are potenţialul de a accelera resentimentele până la un nivel de la care se poate degenera într-o izolare periculoasă pentru Statele Unite – resursele sale nefiind inepuizabile.
Relaţia ambiguă a SUA cu restul Americii Latine se datorează în mare parte exercitării unei hegemonii regionale a Washingtonului, vechi de aproape două secole, căci Statele Unite ameninţă în mod inevitabil interesele riveranilor prin puterea lor fără precedent în istorie. Pe lângă acest aspect, se adaugă aversiunea contra economiei capitaliste și mai ales a practicilor corporatiste (impunerea măsurilor liberal-darwiniste). Astfel, până la sfârşitul secolului XX, poate doar cu excepţia Asiei de Sud-Est, America Latină a fost continentul care a avut cel mai mult de suferit datorită contactului direct cu SUA. Eşecurile reformelor economice neoliberale înfăptuite la insistenţele Statelor Unite în majoritatea statelor latino-americane, între anii ’80-’90, au intensificat opoziţia faţă de Consensul de la Washington (set de politici neoliberale) şi a condus la o renaştere regională pentru sprijinul acordat panamericanismului.
De aceea, în ultimele două decenii, America Latină a fost văzută ca parte a unui spectru politic emergent, intitulat „Noul Sud”. Orientarea ideologică cuprinde majoritatea națiunilor latino-americane, sceptice în privința implicării Statelor Unite la sud de granița sa și care au văzut în Consensul de la Washington un model neadecvat pentru dezvoltarea economică regională. Apare clar că, atâta timp cât va exista antagonismul dintre cei prea săraci şi cei prea îndestulaţi, se va produce o divizare perpetuă între Nord şi Sud – recenta scindareare care a înlocuit-o pe cea existentă între Est şi Vest (pe vremea Războiului Rece).
Noua elită politică sud-americană, aleasă în întregime într-un mod democratic (exceptând Cuba), nu consideră opţiunea pentru politicile de stânga ca fiind importul perimatei revoluţii comunist-cubaneze, ci doar respingerea neoimperialismului şi a încălcării suveranităţii naţionale, prin elaborarea unor premize proprii de dezvoltare și autoguvernare. Apetitul sud-american pentru stânga politică este explicabil, în măsura în care politicile neorealiste și neoliberale impuse de SUA la nivel regional au generat o mai mare polarizare geografică şi intersocială a bogăţiei ori privilegiilor, exact ceea ce stânga politică încearcă a reduce[1]. În consecinţă, statele latino-americane se orientează din ce în ce mai pregnant către întâlnirile de tipul celor de la Porto Alegre (Brazilia), unde Forumul Social Mondial s-a întrunit prima oară în 2001, cu scopul întâlnirilor deschise pentru grupări politice sau mişcări sociale ce se opun neoliberalismului darwinist – sub lozinca „Este posibilă o lume diferită!”. Reprezintă locul de întâlnire al naţiunilor Sudului, ca reacţie a crizei structurale din statele Nordului şi ca loc al medierii între Nordul postindustrial şi Sudul emergent.
Opţiunea guvernelor Americii de Sud, care nu era nici antiamericană, nici anticapitalistă, s-a reorientat prin suportul mişcării populare, pentru naţionalizarea industriilor strategice şi centralizarea puterii politice – încercând replicarea modelului de succes al economiei chineze de astăzi. Se intenţionează prin aceste mijloace protejarea drepturilor muncitorilor, ale fermierilor locali şi salvgardarea resurselor naturale de la nivel regional, în dorinţa valorificării proprii. Aversiunea societăţilor sud-americane faţă de politicile neoliberale şi practicile economice monopoliste ale corporaţiilor din SUA i-a determinat pe politicienii latino-americani să se concentreze mai degrabă în jurul „Grupului de la Rio” ori Summit-ului Ibero-American de la Madrid, decât pe cooperarea prin intermediul Organizaţiei Statelor Americane (OSA) – dominată de Statele Unite. Tendinţa a fost consolidată prin crearea unei serii noi de organisme regional-politice, aşa cum ar fi UNASUR ori Comunitatea Statelor din America Latină şi Caraibe. În paralel, statele Americii de Sud au boicotat participarea la al IV-lea Summit al Americii din 2005 care preconiza sprijinul SUA pentru crearea Zonei de Comerţ Liber din America.
Totodată, piaţa reorganizată a Americii Latine este văzută la începutul lui 2015 ca oportunitate comercială pentru UE, China şi Rusia, nu doar pentru investitorii din SUA (Brazilia, Argentina, Peru şi Chile având în ultimul deceniu rate de creştere economică în medie de 4-5%). Astfel, este probabil ca o sporită clasă socială de mijloc să rezulte în urma investițiilor pentru acapararea de resurse aparținând și altor centre de putere, decât cel exercitat până acum exclusiv de SUA.
Dacă în timpul Războiului Rece reprezentanții revoluției violente comunist-mondiale Fidel Castro și Che Guevara (adepți ai exportului de revoluție) au fost opozanții cei mai vizibili ai Washingtonului, în ultimul deceniu, poate cel mai vocal lider antiamerican din America de Sud a fost preşedintele socialist şi naţionalist Hugo Chavez. Cunoscut mai ales pentru retorica prolifică anti-Bush, se considera pe sine continuatorul revoluţiei istorice și continentale a lui Simon Bolivar. Lider al Partidului Socialist Unit din Venezuela, Hugo Chavez şi-a urmat propria ideologie politică, intitulată Bolivarianism şi proclamată „socialism al secolului XXI-lea”, concentrându-se pe implementarea unor reforme socialiste ca parte a unui proiect social, cunoscut sub numele de Revoluţia Bolivariană.
Intern, şi-a sprijinit amplele programe sociale prin creşterea fondurilor publice – obținute cu ajutorul politicilor de naţionalizare, aplicate sectoarelor cheie ale economiei. A obținut astfel consolidarea sănătăţii, sporirea gradului de educaţiei şi reducerea semnificativă a sărăciei. Ca politică externă, a fost adeptul unei “petro-diplomaţii” regionale şi al unui antiamericanism militant. Aura de „etern comandant luptător” s-a datorat populismului, originii militare (colonel de armată), precum şi luptei cu un cancer necruţător. Pentru Statele Unite, Hugo Chavez a subminat timp de 15 ani consemnele Washingtonului, prezentându-se ca un model de succes (într-o variantă îmbunătăţită) a regimului de la Havana şi fiind plasat în afara controlului economic al SUA, FMI ori Băncii Mondiale (BM). Deşi blamat pentru comportamentul său atipic, acesta a reprezentat liderul incontestabil al stângii contemporane, iniţiând în Americă Latină un nou tip de socialism – amalgamat cu naţionalism, anarhism și populism.
Contrându-se inclusiv cu regele Juan Carlos al Spaniei și Barak Obama, era exuberant pentru un preşedinte de stat, combinând jignirile cu ode, cântece sau poezii. În esenţă, popularul Chavez a fost produsul frustrărilor acumulate în urma eşecului de a extinde beneficiile bunăstării produse de industria petroliferă asupra maselor. Intern, orientarea sa politică a avantajat mai mult populaţia amerindiană, săracă şi rurală, decât pe hispanici, investitorii străini sau locuitorii mediului urban; a instaurat stabilitatea politică în Venezuela (naţiunea sud-americană în care au avut loc un număr record de lovituri de stat) și a reuşit mutarea unor importante procente ale populaţiei urbane în mediul rural (prin alocări de pământ şi cote de cereale oferite gratuit de stat). Concesiile populiste alimentează şi astăzi cu combustie vitală demagogia electorală remanentă a epocii Chavez, legitimându-i stilul autoritar în ochii multora dintre concetăţenii săi.
Venezuela nu este şi nu a fost un stat comunist (dictatorial), aşa cum este cazul Cubei, deoarece Constituţia venezueleană garantează dreptul cetăţenilor la pluripartitism, alegeri libere, proprietate privată şi libera informare, asociere ori gândire. Inconvenientul îl constituie aici un sistem de guvernare autoritar, birocratic şi monopolist (asemănător cu cel rus); iar regimul chavist a venit la putere prin alegeri libere repetate, graţie unei campanii agresive, dar convingătoare – nu printr-o revoluţie violentă, lovitură de stat, puci militar ori insurgenţă armată.
Oricât de deranjaţi au fost latino-americanii de bravada internă ori retorica antiamericană bombastic afişată în plan extern – caracterizată uneori de intelectualii sau afaceriştii regionali ca izbucniri iraţionale, meschine şi provocatoare de o manieră inutilă -, pentru majoritatea popoarelor sud-americane Chavez apărea ca un simbol al sfidării SUA, la fel cum Castro se înfăţişa la jumătatea secolului trecut: analogia biblică a unui „David” latino-american care se opune unui „Goliat” nord-american. Oricât de haotice şi ne-liberale, uneori chiar la limita legalităţii, ar fi fost programele sale economice, latino-americanii consideră ostilitatea SUA faţă de guvernul de la Caracas ca un indiciu al refuzului de a accepta reorganizarea relaţiilor de putere: „Statele Unite apar ca sprijinind democraţia numai când „ticălosul lor câştigă alegerile”[2].
Explicaţia se regăseşte în faptul că inegalitatea veniturilor a scăzut, iar venezuelenii mai săraci au benefiat real de pe urma uriașelor rezerve de petrol ale ţarii,[3] prin programele sociale impuse. Astfel, evoluţia ţării depinde de parametrii care sunt analizaţi. Comparativ cu regimul de dinainte, intens blamat pentru corupţie exacerbată şi flagrantă inechitate socială, se consideră că perioada 1999-2012 constituie un oarecare avantaj pentru majoritatea populaţiei. Cu toate că parcursul economic al Braziliei se anunţă superior modelului chavist, discursul populist şi antiamerican al liderilor de la Caracas a reuşit camuflarea acestui impediment. Deşi planează suspiciuni că banii obţinuţi din resursele de petrol ale ţării au fost adesea irosiţi ineficient, prin incompetenţă, corupţie sau inițiative diplomatice nerealiste – țara fiind aproape împinsă către recesiune -, viaţa pare a se fi îmbunătăţit vizibil sub regimul Chavez, aspect ce nu trece neobservat în perioadele electorale.
Populismul alocărilor bugetare ca reţetă preferată de politică internă a lui Chavez a cunoscut o extensie şi pe plan extern, unde şi-a folosit veniturile căpătate din petrol pentru a cumpăra sprijin politic în străinătate. Pentru creşterea influenţei externe, guvernul de la Caracas a încuviinţat diplomatic ambiţiile nucleare ale Iranului, alături de Bolivia, Ecuador şi Nicaragua. La rândul său, turneul întreprins de controversatul ex-președinte Mahmud Ahmadinejad în America Latină, din ianuarie 2012, a inclus Venezuela (ambele state fiind membre OPEC), Cuba, Nicaragua şi Ecuador. Astfel, Iranul caută a eluda izolarea internațională impusă de accelerarea programului său nuclear prin strângerea relaţiilor cu puţinii aliaţi rămaşi, inclusiv cei din America Latină.
Visând la un SATO pentru America Latină (ipotetică „Organizaţie a Tratatului Americii de Sud”), Chavez a reușit formarea ALBA, ca o alianţă bloc anti-imperialistă [antiamericană]. Din 2005, Venezuela aderă și la MERCOSUR (Piaţă Comună a Sudului), înființată de Brazilia alături de Argentina, Uruguai, Paraguai, la care se adaugă Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador şi Peru cu statut de membri asociaţi.
În octombrie 2012, Chavez a câştigat alegerile prezidențiale cu cel mai strâns rezultat electoral din cariera sa. Dar sănătatea precară nu i-a permis îndeplinirea până la final a acestui al IV-lea mandat; în martie 2013, Chavez a pierdut bătălia cu necruțătorul cancer și vicepreşedintele numit de el, Nicolas Maduro (fost şofer de autobuz şi lider sindical), i-a succedat la putere în aprilie, declarând public intenţia de a continua politica de naţionalizare a eonomiei venezueliene. Totuși, acesta a câștigat alegerile cu un scor electoral la limită, obținând 50,7% din voturi, iar contracandidatul său 49,1%. Opoziţia a cerut renumărarea voturilor şi protestele au izbucnit pe străzi, unde s-au înregistrat ciocniri între trupele Gărzii Naţionale şi mii de studenţi. Cu toate acestea, Consiliul Naţional Electoral a hotărât că rezultatul votului este ireversibil și a cerut venezuelenilor să respecte verdictul urnelor. În străinătate, preşedintele rus Vladimir Putin ori liderul cubanez Raul Castro l-au felicitat public pe Maduro, în ciuda victoriei sale controversate.
Dar, rezultatul ultimelor două scrutine prezidenţiale are potenţialul de a provoca în viitorul apropiat un climat de tensiune, confirmându-se că ţara a devenit profund divizată după 14 ani de revoluţie socialistă – ce trădează o scădere a ponderii „chavismului“ chiar şi în Venezuela. Noul preşedinte, adept al continuării revoluţiei pentru popor, are de înfruntat numeroasele probleme economice cu care ţara se confruntă: deficit al comerţului, piaţa neagră, industrie fragilă (altă dată deschisă concurenţei internaţionale) şi penuria unor materii prime sau de alimente, create fie prin intermediul exproprierilor, fie prin constrângeri administrative. Totuși, parcursul dovedit de cariera lui Maduro pare a stigmatiza activitatea privată şi a căuta întărirea rolului deţinut de stat ca principal investitor. În Venezuela există întreprinderi private, însă ele îşi datorează activitatea contractelor atribuite de stat. De aceea, pe viitor se pune problema alegerii între dezvoltarea unei economii capitalist-viabile şi a unei social-democraţii sau consolidarea unui stat socialist şi atât, într-o continuă ciclicitate a “epocii Chavez”.
Deocamdată, este prematur a se stabili dacă ţara va continua pe calea bolivarismului (cum preconizează armata și succesorii politici ai carismaticului Chavez) ori se va democratiza politic şi liberaliza economic (într-o atitudine de deschidere faţă de SUA). Până atunci, un important segment din societate este marcat de naţionalism şi anticorporatism, nedorindu-şi întoarcerea la un regim politic de dreapta care îi aminteşte de un trecut economic infam și nesigur.
După implozia URSS, Fidel Castro şi-a găsit un puternic sprijin economic în Venezuela lui Hugo Chavez. Prin sprijinul acestei alianţe (expertiză la schimb pentru petrol), după o scurtă perioadă de reformă, lui Fidel Castro i s-a permis revenirea la dominanta ideologiei comuniste. Astfel, în decembrie 2004 avea loc semnarea Acordului Venezuela-Cuba, iar acesta a stat la baza dezvoltării ulterioare ALBA (Alianța Bolivarieană a Americii Latine). Aceasta include în prezent 9 state latino-americane și caraibiene: Antigua și Barbuda, Bolivia, Cuba, Dominica, Ecuador, Nicaragua, Saint Vincent și Grenadine, Venezuela ori Sfânta Lucia. Ea se dorește o alternativă la Acordul de Liber Schimb al Americilor (inițiativă intracontinentală a SUA)[4] și are ca scop integrarea regional-economică având la bază principiile statului social, trocul și ajutorul reciproc. Din 2012, Surinam și Haiti au statut de candidați ca membri cu statut special, iar Vietnamul a căpătat statut de observator. Adițional, membrii săi au inițiat din 2010 utilizarea unei monede proprii de schimb, intitulată SUCRE – la care a fost invitată spre folosință în schimburile comerciale reciproce și Argentina. Menită ca substituit al dolarului SUA, cu scopul diminuării influenței Washintognului asupra economiilor statelor membre ori pentru întărirea piețelor regionale, moneda virtuală a depășit ca utilizare valoarea de 850 mil.$ în 2013 și este preconizată a deveni valută internațională[5].
Embargoul economic al Washingtonului asupra insulei cubaneze a fost neîncetat păstrat după 1962, moment în care SUA şi URSS au fost cel mai aproape de pragul unui cataclism nuclear, datorită crizei rachetelor din Cuba.[6] Acest embargou a devenit astazi centrul celei mai importante paradigme în întreaga America Latină. Preluarea puterii de către fratele mai mic, Raul Castro (2008), a iniţiat un plan de reformă pâna acum inconsistent şi care reflectă imensele dificultăţi interne ale ţării. Însă, uşoara deschidere spre liberalizarea pieţei cubaneze este departe de a transforma ţara într-o naţiune a abundenţei, așa cum tinde să ajungă China Populară. Totuşi, spre deosebire de utopistul Fidel Castro, “pragmaticul” Raul a încetat în plan mediatic a mai juca cartea naţionalistă, adică să critice propagandistic Statele Unite pentru eşecul falimentar al economiei cubaneze. Dimpotrivă, SUA a profitat tacit de pe urma atitudinii conciliante a regimului Raul Castro: baza americană de la Guantanomo, deşi aflată în concesiune pe teritoriu cubanez, şi-a putut desfăşura activitatea în deplină linişte după 2001, fără a fi vreo clipă stânjenită de către cineva. Pe scurt, cei doi frați Castro au rezistat la putere, pentru că împreună au ştiut a se adapta prezentului, aducând înapoi trei lucruri pe care Fidel le abolise în 1959: turismul, spiritul antreprenorial şi dolarii diasporei. Astăzi, regimul de la Havana încă mai exercită o oarecare influenţă regională, oferind națiunilor riverane asistență tehnică și ideologico-politică, la schimb pentru resurse naturale și investiții.
Cu toate acestea, cei doi frați cubanezi nu sunt dispuși a face orice fel de concesii dogmatice ori diplomatice Statelor Unite. În vara anului trecut, fostul lider Fidel Castro a descris ofensiva Israelului contra organizaţiei Hezbollah în Gaza ca o ”formă nouă, respingătoare, de fascism”. Comentariile împotriva aliatului strategic al SUA din Orientul Mijlociu – în editorialul intitulat ”Holocaust palestinian în Gaza” -, continuă politica Havanei adoptată după 1973, când a rupt relațiile diplomatice cu Israelul şi s-a implicat tot mai mult într-o strategie globală antiamericană, propagandistic intitulată anti-imperialistă[7].
Tocmai de aceea, recenta apropiere politică dintre Havana şi Washington nu a avut încă darul anulării embargoului economic instituit în urmă cu 56 de ani. Reluarea dialogului oficial a fost posibilă deoarece Cuba se teme de deznodământul politic incert din Venezuela şi posibilitatea pierderii celui mai important aliat (sponsor economic), în cazul în care Maduro nu va mai putea păstra puterea. Într-un asemenea scenariu, Cuba va suporta presiunea embargoului nord-american cu şi mai mari dificultăţi decât cele îndurate deja până în prezent. O relaxare a presiunii economice exercitate de SUA, în cazul schimbării guvernului Maduro, va conta enorm pentru stabilitatea internă a regimului comunist cubanez. Astfel, după primul deceniu al noului mileniu, dinastia Castro este decisă a conferi neutralitatea geostrategică şi geoeconomică pe fondul noilor ameninţări globale, la schimb pentru recunoşterea (prezervarea) regimului său politic.
Pentru SUA, apropierea de sfârşit a celui de-al doilea mandat al lui Obama, pe fondul tensionării relaţiilor cu Federaţia Rusă la un nivel nemaiatins anterior, oferă ocazia conştientizării şi renunţării la una dintre obsesiile geostrategice remanente din vremea Războiului Rece – adică eliminarea unei surse de tensiune întreţinută artificial, de o manieră inutilă. Discursul public pe această temă al preşedintelui Obama a marjat pe ideea că menţinerea embargoului timp de peste cinci decenii nu a reuşit forţarea schimbării regimului politic de la Havana, dovedindu-şi astfel ineficienţa (mai ales post-Război Rece). Speranţa declarată a acestuia este ca normalizarea relaţiilor cu regimul cubanez să conducă în timp la o mai mare deschidere a insulei către reformare, căci nu poţi aplica timp de peste jumătate de secol aceeaşi strategie (dovedită ineficientă) în speranţa continuă ca, la un momendat, să fie posibil a avea un cu totul alt rezultat decât cel obţinut deja[8].
Deloc surprinzător, anunţul apropierii americano-cubaneze vine pe fodul unei alte apropieri motivate geostrategic: cea dintre SUA şi Iran – motivată de apariţia pericolului Statului Islamic din Levant şi Siria (ISIS/ISIL) în Orientul Mijlociu. Categoric, administraţia Obama a ştiut, pentru a-şi putea mobiliza resursele către alte ameninţări mai recente, a împinge abil atât Havana, cît şi Teheranul, să accepte compromisul dintre ideologia naţională şi privilegiile globalizării – deşi aceste două state, prin natura inerţiei istorice, nu vor renunţa uşor la doctrinele lor revoluţionare[9].
Conform unor declaraţii sub anonimat ale staff-ului de la Casa Albă, negocierile secrete s-ar părea a fi fost iniţiate de Papa Francisc (de origine argentiniană) în primăvara anului trecut şi continuate în secret pe teritoriul Canadei. Convorbile telefonice ulterioare purtate între cei doi preşedinţi, în decembrie anul trecut, au reprezentat primul contact direct după preluarea puterii de către Fidel Castro (1959). Dar dincolo de schimbul unor prizonieri politici (reţinuţi reciproc sub acuzaţia de spionaj) ori al anunţului restabilirii relaţiilor diplomatice bilaterale (prin redeschiderea de ambasade), chestiunea eliminării embargoului a rămas suspendată până la o dată ulterioară incertă, prin complicitatea tacită a ambelor tabere.
În cazul SUA, gestul de bunăvoinţă al administraţiei Obama (democrate) are nevoie de aprobarea Congresului, în care majoritetea este deţintă după ultimele alegeri de către Partidul Republican – cunoscut pentru viziunea ireconciliantă, când se aduce în discuţie chestiuni ce ţin de sfera politicii externe. Atitudinea de moment a republicanilor pare a ţine cont mai mult de lobby-ul diasporei cubaneze care consideră regimul de la Havana drept represiv, fără nici o urmă de respect pentru drepturile omului. Chiar activiştii anti-Castro strânşi în Mica Havana (Miami) au sfârşit prin a striga sloganuri anti-Obama. De aceea, republicanii americani consideră că orice concesie din partea SUA trebuie condiţionată mai întâi de accelerarea reformelor democratice din partea comuniştilor cubanezi.
În cazul Cubei, linia dură a Partidului Comunist preferă a se mai putea folosi de propaganda antiamericană pentru a justifica pe mai departe cauzalitatea directă dintre embargoul impus de Statele Unite şi eşecul economic de acasă ori pentru a-şi legitima existenţa prin lupta neîncetată contra neoimperialismului istoric emanat de Washington, în postura sa recent căpătată după 1991 de hegemon global (singura superputere mondială). Cu toate că dezgheţul politico-economic dintre SUA şi Cuba apare momentan ca avantajând mai mult Havana decît Washingtonul, datorită permiterii unui aflux sporit de turişti şi capital între cele două state, încă nu se cunoaşte exact care va fi preţul pe care Obama ori succesorul acestuia îl va pretinde actualului sau viitorului leadership cubanez; iar acest aspect lasă multe opţiuni deschise[10].
În Bolivia (important exportator de gaze naturale și cositor), Evo Morales, aflat la putere din 2006 și până în prezent printr-un al treilea mandat (câștigat cu 60% din voturi), reprezintă etnic primul președinte amerindian al țării, punând accentul pe justiție socială și sprjin acordat comunității indigene. Politic este adeptul măsurilor economice de stânga – naţionalizând industria minieră, a telecomunicaţiilor, petrolului şi gazelor. Noile organisme de stat au fost curând obligate să vândă produsele la preţuri controlate şi exporturile au fost permise doar după acoperirea pieţei interne. Numele guvernului pe care-l prezidează este ”Mişcarea către socialism – Instrument politic pentru suveranitatea popoarelor” (abreviat MAS). Renegocierea contractelor cu companiile străine, prin redevențe sporite acordate statului (în medie 80% din valoarea preţului brut din vânzarea materiilor prime exploatate), menţinerea în legalitate a culturii frunzelor de coca în scop terapeutic/farmaceutic pentru consumul la nivel local (în condițiile în care o mare parte a populaţiei trăieşte la altitudini montane aflate între 2500 şi 4000 de metri), investiţiile în reforma agrară (printr-un sistem de împrumuturi fără dobândă), în sistemul public de sănătate, învăţământul preuniversitar și înmulţirea burselor pentru studiile universitare şi învăţământ preuniversitar deschis gratuit tuturor sau dezvoltarea sistematică a ajutorului social pentru cei nevoiași au determinat, conform statisticilor înregistrate la ONU, creșterea nivelului de trai pentru indigeni și clasa muncitoare. Cu siguranță, reformele adoptate au avut legătură și cu impunerea noilor măsuri ale programului de guvernare adoptat în ultimii opt ani, veniturile populației fiind sporite proporţional cu efortul redistribuirii mai echitabile a încasărilor bugetare provenite din exploatarea resurselor naturale.
Pe plan extern, E. Morales a preluat locul primordial în retorica antiamericană a universului latino-american după moartea lui Hugo Chavez. Bazele acestui demers au fost puse pe vremea cand Chavez era încă în viaţă. În septembrie 2008 l-a acuzat pe ambasadorul SUA, Philip Goldberg, de a conspira împotriva democraţiei, prin instigare la nelinişti sociale, motiv pentru care a fost expulzat. În replică, guvernul Statelor Unite a expulzat ambasadorul bolivian la Washington. Din solidaritate cu preşedintele Evo Morales, liderul venezuelean Hugo Chavez a expulzat ambasadorul american din Caracas, Patrik Duddy, adresându-i-se acestuia în public, prin intermediul canalelor media, „Du-te la dracului de o sută de ori!”. În paralel şi-a rechemat propriul ambasador de la postul din SUA[11].
De asemenea, Morales a criticat intervenţia NATO din Libia (2011) şi a solicitat retragerea Premiului Nobel pentru Pace acordat lui Obama în 2009. În cadrul campaniilor electorale s-a declarat public un admirator al lui Fidel Castro şi Hugo Chavez, militând împotriva bazelor militare americane de pe teritoriul naţional şi a luptei duse contra narco-culturii sub îndrumarea Washingtonului. Preşedintele Morales a afirmat că războiul împotriva drogurilor reprezintă în realitate o camuflare a intereselor geopolitice, geostrategice şi geoeconomice ale SUA în regiunea latino-americană. Iar Morales are apetența de a ataca nu doar politica externă a Washingtonul în America Latină, ci și în restul lumii. Reales anul acesta, președintele bolivian a declarat Israelul un ”stat terorist” din cauza ofensivei în Fâșia Gaza, iar guvernul său a solicitat cetățenilor israelieni vize pentru deplasarea în națiunea Andină. Anterior, Morales rupsese relațiile diplomatice cu Israelul în 2009, datorită politicii ”de genocid aplicate împotriva palestinienilor”[12].
Cu toate acestea, Evo Morales reprezintă la nivel naţional aspiraţia populară de înlocuire a foştilor oligarhi cu conducători indigeni, într-o ţară care în ultimii ani a devenit a doua mare rezervă de gaz natural din continentul sud-american. Având origini ţărăneşti, amerindiene şi provenind din rândurile sindicatelor care militează pentru legalizarea consumului frunzelor de coca, ex-deputatul a fost arestat, întemniţat şi torturat de către autorităţile din Bolivia ce cooperau înainte de 2006 cu Drug Enforcement Administration (DEA), pentru instigarea la revoltă şi acţiuni subversive împotriva autorităţilor statului. Ulterior, Morales nu s-a dovedit a fi un prieten al Casei Albe. Cu toate că, în Bolivia – cu ajutorul CIA – a fost lichidat revoluţionarul comunist de origine argentiniană şi cetăţenie cubaneză Che Guevara (1967), pentru că mesajul său nu a prins printre țăranii îngrijorați de colectivizarea agricolă din Cuba post-revoluţionară, retorica lui Morales, îndreptată contra neoliberalismului, neocolonialismului şi neoimperialismului, a demonstrat adeziunea publicului intern pentru asemenea mesaje în primii ani ai mileniului III.
Între 1980 şi 2005, Ecuadorul a fost obligat să plătească cu 50% din PIB împrumuturile externe ale anilor ’70; în 2006, fostul ministru de interne demisionar Rafael Correa devine preşedinte, datorită popularităţii gestului său de a decreta datoriile cumulate faţă de BM şi FMI ca fiind nelegitime. După investirea din 2007, a hotărât ca veniturile din petrol ale ţării să fie redistribuite în proporţie de 80% pentru sănătate, educaţie, cercetare ori crearea de noi locuri de muncă şi doar un procent de 20% să fie acordat ratelor de restituire a datoriei externe. În 2008, R. Correa şi-a asumat alianţa cu Venezuela chavistă, datorită crizei diplomatice Andine. Armatele celor două ţări şi-au postat împreună trupele la graniţa cu Columbia, în replică la urmărirea şi eliminarea mai multor membri ai gherilei FARC de către forţele armate reunite columbiano-americane pe teritoriul ecuadorian. În plus, Ecuadorul a ameninţat cu amânarea reînnoirii concesiunii pentru baza militară a SUA din Manta – al cărui contract de zece ani urma să expire în noiembrie 2009. Criza a fost mediată de Grupul de la Rio, prin reconcilierea unanimă a celor trei naţiuni, dar conducerea Ecuadorului a rămas constant critică la adresa SUA şi a aliaţilor acesteia.
Ulterior, R. Correa a declarat public că nu va mai permite existenţa pe teritoriul naţional a niciunei baze militare a Washingtonului, până când SUA nu va fi de acord cu amplasarea uneia omoloage pe teritoriul Statelor Unite. Efectuându-şi studiile superioare în SUA, s-a declarat admirator al nivelului de dezvoltare şi democraţie nord-americană, însă a criticat politicile externe ale Washingtonului, declarându-le destabilizatoare pentru America Latină. Prin aceste declaraţii publice, Correa a adăugat Ecuadorul triunghiului antiamerican vorbitor de limba spaniolă format din Cuba, Venezuela şi Bolivia (din 2009 Ecuadorul aderă la Alianța Bolivariană a celor două Americi). Din 2012, Ecuadorul i-a acordat azil politic liderului WikiLeacks, controversatul Julien Assange, adăpostindu-l în sediul consulatului ecuadorian de la Londra.
În Nicaragua post-sandinistă, președintele Daniel Ortega (aflat la al II-lea mandat consecutiv din 2007 până în prezent)[13] a făcut alianţe cu socialiştii Americii Latine (mai ales cu Chavez), a înscris țara în “Alianţa Bolivariană” a Americii de Sud și a strâns legăturile cu lideri anti-SUA din mediului internaţional, aşa cum ar fi Mahmud Ahmadinejad – cu ocazia unei vizite la Teheran declarând că ambele revoluţii (islamică şi bolivariană) se înfrăţesc prin caracterul lor justiţiar şi anti-imperialist. Totodată, a strâns relaţiile diplomatice cu Federaţia Rusă, Nicaragua devenind al treilea stat după Rusia şi Caracas care a recunoscut independenţa Abhaziei şi a Osetiei de Sud – state rezultate în urma războiului ruso-georgian (2008). În criza Andină a rupt relaţiile cu Columbia (aliat al SUA în cadrul luptei antidrog), în semn de solidaritate cu Ecuadorul, şi a exprimat condoleanţe familiei liderului columbian al FARC ucis, Manuel Marulanda. Cu ocazia crizelor economice din 2000 şi 2009, a declarat că acestea reprezintă pedeapsa divină pentru abuzurile săvârşite de capitalism în întreaga lume. Căpătând o dată cu reinvestirea în fucţia prezidenţială o mai mare doză de realism politic, a menţinut relaţiile economice atât cu Republica China (Taiwan), cât şi cu Republica Populară Chineză şi a răspuns criticilor SUA privind sporirea traficului de stupefiante din ţara sa cu pretenţia majorării sumelor primite de la Washington pentru combaterea acestui flagel. În 2011 a fost unul dintre foarte puţinii lideri care l-au încurajat pe Muammar Gaddafi în demersul de a rezista la putere, contrar condamnărilor internaţionale ale ONU şi a intervenţiei NATO.
Sprijinul acordat de Washington pentru guvernul dictatorial al lui Alberto Fujimori în Peru, contra rebelilor maoişti, a ieşit în evidenţă ca element ce sublinia că agenda de securitate a Washingtonului continuă să prevaleze faţă de capacitatea democratică a SUA de a reînnoi emisfera sudică. De aceea, Ollanta Humala a făcut promisiuni electorale populiste pentru câştigarea alegerilor în faţa contracandidatei Keiko Fujimori (fiica lui A. Fujimori). Deși, se doreşte menţinerea sustenabilităţii economice prin aplicarea măsurilor de dreapta, gestionarea programelor sociale se face cu expertiza stângii politice; la fel ca şi în cazul menţinerii relaţiilor cu întreg cuprinsul continental, adică atât cu SUA ori Brazilia, cât şi cu Venezuela sau Cuba.
În Uruguay, primul peşedinte de centru-stânga, Tabaré Vázquez, a vizitat Cuba lui Raul Castro, a cumpărat arme iraniene eludând embargoul ONU asupra Teheranului şi a primit oferta achiziţionării de petrol venezuelan la preţuri avantajoase. În iunie 2009, Vázquez – curtat diplomatic de preşedintele bolivian Evo Morales – a anunţat sprijinul pentru delistarea frunzelor de coca din categoria de „drog periculos”[14]. La 1 martie 2010, Vasquez a fost înlocuit de José Mujica, un fost militant de stânga care a petrecut aproape 15 ani de detenție pentru că în anii ’60 (în timpul regimului militar) devenise un lider important al gherilei Tupamaros (inspirată din exemplul revoluţionarilor cubanezi „Barbudos”). Considerat unul dintre cei mai „săraci” preşedinţi din lume pentru că îşi donează 90% din salariu organizaţiilor de caritate, trăieşte într-o fermă austeră şi conduce un Volkswagen Beetle (fiind vegetarian și ateu)[15]. Atipic ca președinte, a căutat totuși disocierea de stilul de guvernare autoritar al lui H. Chavez şi cel exotic aparţinând lui E. Morales, orientându-se mai mult spre modelul politic socialist-democrat al brazilianului Lula da Silva. Apropiat de Argentina a sprijinit cauza acesteia în polemica cu Marea Britanie pentru tutela Insulelor Falkland. Mujica a continuat politica predecesorului său de apropiere fată de Caracas: 40.000 barili de petrol la preț preferențial pentru sprijinul în schimb a mai multor inițiative diplomatice ale Venezuelei în cadrul Mercosur și UNASUR[16].
În Paraguay, fostul episcop catolic de stânga Fernando Lugo, adept al teologiei eliberării (sinergie a marxismului cu creștinismul) şi admirator al lui Che Guevara, a încheiat 61 de ani de guvernare conservatoare. Lugo s-a declarat public încă din tinereţe împotriva abuzurilor dictatoriale ale regimului generalului Strossner (sprijinit de SUA până în 1985) şi pentru aceasta a fost exilat la Roma. Între 1994-2006, Lugo a fost episcopul diecezei San Pedro, iar pentru implicarea sa socială a fost denumit „episcopul săracilor”. Lugo şi-a dat demisia din eparhia San Pedro pe 11 ianuarie 2005, când a cerut laicizarea pentru a putea candida ca preşedinte al statului, iar în aprilie 2008 a câştigat alegerile prezidenţiale. A declarat că nu va accepta salariul prezidenţial deoarece „aparţine unor oameni mult mai umili” şi i-a încurajat pe politicienii echipei sale guvernamentale să facă la fel. A ţinut să se distanţeze de conducătorii de extremă-stânga din America Latină, concentrându-se mai mult pe inegalitatea socială din Paraguay şi punând accentul pe transparenţă, alfabetizare, într-ajutorarea bolnavilor sau a celor înfometaţi. Din moment ce Lugo nu este căsătorit, a anunţat numirea surorii lui mai mari, Mercedes Lugo, drept Prima Doamnă a Paraguayului. Tot el a numit-o şi pe Margarita Mbywangi, o membră a grupului etnic Aché, drept ministru al afacerilor indigene – ca prima persoană indigenă care deţine o asemenea poziţie în Paraguay[17]. Deși Lugo nu și-a putut duce mandatul până la capăt, din cauza unor scandaluri interne legate de violențe produse de evacuarea unei ferme – soldate cu decesul mai multor fermieri și polițiști, succesorul sau ales democratic, Horacio Cartes (din aprilie 2013), a promis menținerea Paraguayului pe calea integrării continental sud-americane (păstrarea statutului de membru în Mercosur și Uniunea Națiunilor Americii de Sud).
În 2001, Luiz Inácio Lula da Silva, vechi susţinător al stângii, fost muncitor metalurgist şi lider de sindicat arestat de mai multe ori, devine preşedintele ales democratic. Din dorinţa menţinerii pieţei libere departe de pretenţiile ideologiei economice de stânga în Brazilia, G. W. Bush a optat la momentul respectiv pentru sprijinul politic acordat reprezentantului intereselor oligarhice de pe „K” Street, versiunea locală a finanţiştilor bursieri din Wallstreet. Curând după rezultatul alegerilor (care aducea în premieră un conducător de stânga în fruntea statului), neoconservatorii americani s-au grăbit să avertizeze asupra pretenţiilor nucleare ale Braziliei, de obţinere a unui loc permanent în Consiliul de Securitate sau impunerea de trupe braziliene pentru menţinerea păcii sub mandat ONU în Haiti. În viziunea politicienilor neorealişti din SUA, aceste încercări temerare de politică externă ar fi plasat potenţial Republica Braziliană într-o axă a răului sud-americană, alături de Cuba şi Venezuela.
Suspiciunile au fost alimentate de comparaţia lui Lula da Silva vis-a-vis de proiectul SUA pentru Zona de Comerţ Liber a Americilor (NAFTA), descris ca o tentativă de anexiune economică. Isteria mediatică din Statele Unite s-a atenuat numai după încheierea unui acord între guvernul Lula şi FMI pentru menţinerea unui surplus bugetar sănătos. Cu toate acestea, Lula da Silva a refuzat implicarea Braziliei în destabilizarea Venezuelei lui Chavez, a militat pentru eliminarea embargoului impus Cubei, pentru intensificarea eforturilor spre realizarea păcii în Orientul Mijlociu şi a menţinut legături politice la nivel regional cu E. Morales, R. Correa şi F. Lugo. În ciuda politicilor interne de stânga, cu ţinta pe eradicarea sărăciei supradimensionate, a plătit integral datoriile Braziliei faţă de FMI şi Clubul de la Paris, lăsând ţării la sfârşitul mandatului său (2010) un excedent bugetar de 260 mld. $. Dilma Vana Rousseff, militantă fermă de stânga, i-a succedat ca preşedinte lui Lula da Silva, fiind prima femeie care îndeplineşte în Republica Federativă a Braziliei această funcţie. Cu tendinţe socialiste încă din tinereţe, a participat în timpul loviturii de stat din 1964 la acţiuni extremiste de stânga ale gherilelor urbane ce înfruntau dictatura militară instaurată în ţară, motiv pentru care D. Rousseff a fost întemniţată şi torturată între 1970-1974. Membră a Partidului Muncitorilor, a fost numită în 2005 Şefă a Cabinetului Preşedinţiei Republicii şi în octombrie 2010 a câştigat alegerile prezidenţiale cu 56% din voturi[18]. Ea a continuat calea multilarismului adoptată de predecesorul său în relațiile internaționale. Tensionarea relaţiilor sale cu administraţia Obama au fost date în vileag de scandalurile mediatice privind interceptarea telefonului mobil personal de către serviciile secrete americane, simultan cu incidentul asemănător privind ascultarea convorbirilor telefonice ale cancelarului german Angela Merkal.
Nestor Kirchner, necunoscut anterior ca politician, a devenit celebru pe plan intern datorită opoziţiei – în premieră pentru Argentina – faţă de coordonatele politico-economice imperativ trasate de FMI şi neoliberalii de la Washington. Criticile sale au fost susţinute în parte de către Joseph Stiglitz (fostul economist-şef al BM) care s-a opus public măsurilor FMI pentru Argentina şi a sugerat ţării o cale independentă în timpul crizei economice dintre 1999-2002. Bush Junior şi FMI considerau în schimb, că multiplicarea locurilor de muncă din domeniul sectorului privat ar putea reuşi calmarea pieţei libere, și fără intervenţia statului. Astfel, administraţia G.W. Bush a refuzat ideea unui „plan Marshal” pentru Argentina, preferând să acuze conducerea argentiniană de corupţie, cheltuieli excesive şi un sistem defectuos de impozitare ori privatizare.
Între 2003-2007, preşedinţia lui Nestor a devenit notabilă pentru că a reuşit scăderea dramatică a sărăciei şi şomajului, reforma asigurărilor sociale, investiţii majore de stat în locuinţe ori infrastructură, cheltuieli mai mari privind cercetarea ştiinţifică sau educaţia, precum şi creşteri substanţiale ale salariilor reale ce ulterior au restartat consumul intern[19]. La 28 octombrie 2007, soţia lui, Cristina Fernández de Kirchner, i-a succedat în calitate de preşedinte – ca prima femeie în această funcţie din istoria argentiniană. Cu toate că au fost acuzați împreună pentru deturnare de fonduri şi polarizarea socială internă (stârnită de polemica asupra măsurilor politico-social-economice adoptate) ori tactici peronist-naţionaliste în plan extern (faţă de suveranitatea Insulelor Falkland), familia Kirchner a fost văzută ca parte a spectrului politic de stânga emergent în America Latină. Falimentarea Argentinei și a Indoneziei (suprapusă aproape simultan în Asia de Sud-Est) au condus la discreditarea şi moartea Consensului de la Washington. După alegerea democratului Obama, atitudinea argentinienilor față de SUA s-a schimbat, indicii cercetărilor efectuate atenuând procentul nefavorabil până la cel mult o opinie generală divizată: 41% favorabili Statelor Unite contra 42% nefavorabili, asemănător cu procentele populației chineze de respondenți la aceeași întrebare[20]. Totuși, recentele scandaluri legate de forțarea plății datoriei externe a Argentinei către creditorii oportuniști din SUA (sub amenințarea decretării falimentului de țară în caz contrar) și decizia controversată a judecătorului federal Thomas Griesa de la Washington în favoarea acordării dobânzilor exorbitante speculanților de pe Wallstreet, nu are darul apropierii argentinienilor de Statele Unite. Tocmai de aceea, ministrul de externe argentinian a solicitat în această chestiune intervenția personală a peședintelui Obama…
Micile state insulare din Marea Caraibelor au rupt relaţiile bilaterale cu SUA în timpul administraţiei G. W. Bush, datorită intervenţiei militare din Republica Haiti (1995). Bush şi-a manifestat din plin aversiunea faţă de preotul de stânga Jean-Bertrande Aristide, devenit din ce în ce mai autoritar şi care convinsese administraţia W. Clinton să-i permită revenirea la putere, după ce fusese răsturnat în 1994 de presiuni exercitate din partea Statelor Unite. De aceea, cele douăsprezece ţări au votat în bloc la OSA împotriva iniţiativelor pentru regiune aparţinând SUA (aşa cum ar fi Zona de Comerţ Liber a celor două Americi sau adoptarea de sancţiuni economice contra Venezuelei). Odată cu investirea sa, Obama şi-a făcut cunoscut demersul pentru o nouă eră de parteneriat între cele două emisfere americane, fără închistarea în dezbateri ideologice perimate. Însă, priorităţile interne şi externe ale legislativului din SUA s-au dovedit a fi altele: Camera Reprezentanţilor a anulat fondurile pentru 2012 alocate OSA, datorită faptului că Secretarul General cilian Hose Miguel Insulza (social-democrat) a fost acuzat de complicitate cu autocraţi ca Hugo Chavez faţă de încălcările democratice privind libertatea media şi pentru că ambasadorii Statelor Unite din Venezuela, Ecuador şi Bolivia au fost expulzaţi în legătură cu scandalul reîntoarcerii Cubei în cadrul OSA (absentă a organizaţiei de peste 50 ani). Michael Shifters (de la Inter-American Dialog) afirma că congresul SUA a aprobat restituirea a 49 mil. $ (60% din bugetul funcţional OAS) doar pentru că, deşi nu inspiră încredere la Washington, rămâne singura organizaţie diplomatică regională din care SUA face parte şi prin care are influenţă asupra apărării libertăţilor şi democraţiei în regiune.
Astfel, la „Întâlnirea Americii din Trinidad-Tobago”, din aprilie 2009, emergenta societate latino-americană de orientare neobolivariană a dorit întărirea legăturilor regionale pentru a se adresa Statelor Unite pe o singură voce, amplificată. Printre altele, blocul sud-american a refuzat semnarea oricărui document în absenţa Cubei[21]. Dacă acest gen de atitudine va fi copiat şi de alte continente, hegemonia SUA riscă a fi serios ameninţată în restul lumii.
Sfârșitul Războiului Rece a făcut ca modernizarea să se dovedească, la nivel regional, distinctă de modernizarea liberal-capitalist-democratică preconizată prin procesul globalizării, iar Lumea Nouă spaniolo-portugheză de după 1991 s-a caracterizat prin predilecţia de a coopera pe baza afinităţilor culturale comune care conduc la alianța naţiunilor înrudite. Prăbuşirea comunismului sovietic a presupus pretutindeni sfârşitul istoriei cunoscute şi victoria universală a democraţiei liberale. Cu toate acestea, există multe forme de etatism, autoritarism, naţionalism şi socialism care se doresc a fi îmbrăţişate la nivel local. Este o insolenţă a gândi că, datorită prăbuşirii comunismului sovietic, toate naţiunile se vor grăbi să îmbrăţişeze liberalismul occidental, iar comerţul liber şi libertatea comunicaţiilor vor conduce garantat către pacea dintre state şi prosperitatea de la nivel local. Influxul de capital străin şi deschiderea accelerată ori forţată a pieţelor au potenţialul de a stimula antiamericanismul, politicile neoliberale atrăgând nevoia implicării statului în societate (etatism) şi economie (protecţionism). Din acest punct de vedere, antiamericanismul stârnit în America Latină este considerat ca fiind istoric şi moștenit[22].
În ciuda beneficiilor conferite de avansul tehnologiei, părerea scepticilor din America Latină a fost că epoca globalizării a determinat adesea sporirea avuţiei celor bogaţi, sărăcirea clasei de mijloc şi adâncirea inechităţii faţă de cei săraci; iar aceasta pentru că scopul politicilor economice neoliberale s-a dovedit a fi reglementarea muncii astfel încât capitalul să nu mai fie nevoit a negocia cu muncitorii asupra repartizării profiturilor sporite. Desigur, adepţii globalizării păreau a crede că ceea ce era potrivit pentru economia SUA, era potrivit şi pentru restul lumii aflate în dezvoltare; însă, s-a demonstrat că aplicarea acestor reforme mai aveau nevoie de câteva generaţii de măsuri structural-interne și că ele nu ar putea fi implementate grăbit, fără o puternică implicare a statului în economie (pentru crearea de infrastructură, forţă de muncă calificată etc.).
Cu toate că ideologia socialistă fusese tolerată în Europa şi Asia după sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, manifestările de stânga au fost contrate viguros de SUA pe toată suprafaţa Americii de Sud şi a arhipelagului Caraibean. Această tendinţă de realism politic (“purificare ideologică”) a fost impusă atât din dorinţa de îngrădire a comunismului internaţional, cât şi din aspiraţia tendenţioasă de a bloca avansul stângii împotriva dreptei politice – printr-o manifestare în oglindă a opoziţiei feroce emanată de la Kremlin împotriva dreptei în Europa Cortinei de Fier[23]. Chiar dacă a existat în universului latino-american un consens unanim asupra necesităţii reformării politico-social-economice, mai puternicul vecin nord-american s-a opus în permanenţă îndeplinirii acestui deziderat conform aspiraţiilor interne, prin exercitarea permanentă la nivel local a unor tendinţe hegemonice. Ca o consecinţă directă a trecutului recent, cu excepţia Mexicului ori a Columbiei, nucleul creat prin afinităţi personale şi legături apropiate, a militat după 1991 pentru ample programe de implicare a statului în economie (prin subvenţii de Stat, naţionalizări sau măsuri sociale sporite), desfiinţarea bazelor americane din regiune ori eliminarea embargoului economic impus Cubei de peste jumătate de secol și ajutarea integrării statului comunist insular în circuitul internațional, după modelul reușit al Chinei Populare.
Izolat de SUA, UE și Japonia, lui Vladimir Putin i s-a oferit ocazia reînnoirii relațiilor istorice dintre America de Sud și fostul URSS, pentru creşterea susţinerii Federaţiei Ruse pe scena internaţională. În vara anului trecut, V. Putin s-a aflat într-un turneu de o săptămână printre statele sud-americane tradițional prietene Kremlinului, unde a fost primit cu mult fast și căldură. Putin a vizitat Cuba, Nicaragua, Argentina și Brazilia, în încercarea de a demonstra occidentalilor că ţara sa nu este doar o putere regională (după cum a afirmat administraţia Obama), ci o națiune cu influență globală. Dorind să contrabalanseze influenţa Occidentului pe pieţele economice ale lumii, turneul sud-american al preşedintelui rus are semnificaţii care transcend o simplă mişcare de imagine. Itinerariul nu a fost ales deloc întâmplător: toate statele pe care Putin le-a inclus în itinerariul său s-au abţinut să voteze în martie 2014 rezoluţia ONU prin care națiunile suverane ale lumii condamnau anexarea Crimeei. De aceea, după excluderea din G-8, Putin şi-a reorientat atenţia spre consolidarea grupului statelor BRICS,[24] a șters datoria cubaneză față de Moscova cu aproximativ 90%, a fost primul președinte rus care a vizitat Managua și a promis susţinerea cauzei argentiniene în disputa pentru Insulele Falkland cu Marea Britanie – pe lângă semnarea unui acord nuclear, conform căruia Rusia se angajează să construiască două centrale nucleare în Argentina confruntată cu mari dificultăți economice.
La rândul său, noul șef al executivului chinez (Jin Xinping) a vizitat recent Brazilia, Argentina, Cuba și Nicaragua, întâlnindu-l personal pe F. Castro. Astfel, China are ocazia să se infiltreze în regiune diplomatic, economic şi tehnologic, pentru că Brazilia ori statele caraibiene caută o politică externă tot mai independentă față de SUA – mai ales după scandalul interceptărilor telefonice internaționale ale NSA. Seduse de mirajul investiţiilor chineze, țările latino-americane s-au săturat de condiţionalităţile de reformă impuse de FMI ori BM și pentru mai multă autonomie politică sau economică curtează voios Beijingul – ce are o fixație pentru respectarea suveranității naționale și neamestecul în politica internă a statelor. La rândul lor, comuniștii chinezi obțin materii prime ieftine și arealuri de investit capitaluri care aduc profit de la parteneri ce nu le judecă măsurile totalitare de acasă. Prin urmare, dacă în ultimii ani schimburile economice ale SUA în regiune s-au diminuat, cele chineze au crescut de vertiginos în primul deceniu și jumătate al noului secol. Astfel, China a devenit primul partener economic al Braziliei (depășind SUA), a promis sprijin financiar important Argentinei și Venezuelei (națiuni cu economii slăbite), iar Boliviei i-a ridicat în spațiul cosmic primul satelit de telecomunicații (decembrie 2013). Totodată, în cadrul summitului China-Comunitatea statelor latino-americane şi caraibiene (CELAC) din iulie 2014, cei 33 de membri au decis la Brasilia înfiinţarea unui Forum de cooperare permanentă cu Beijingul pentru accelerarea dialogului politic, economic şi comercial în Pacific.
Rezultă că SUA, la începutul noului mileniu, nu se mai poate baza pe America Latină spre a obţine sprijinul necesar diseminării în restul lumii al principiilor capitalismului pieţei libere sau agenda de securitate proprie. În a doua campanie din Irak, micul El Salvador a fost singura ţară latino-americană care a trimis trupe în deşertul irakian, iar Mexic şi Chile au votat în cadrul Consiliului de Securitate ONU împotriva intenţiilor SUA de a ataca militar regimul de la Bagdad. Fără îndoială, evenimentele simbolizează sfârşitul dominaţiei politice incontestabile exercitată de SUA în America Latină, pentru că, în majoritatea acestui continent, cu finanțarea Venezuelei și consilierea Cubei, se produce după 1991 o reaşezare, în care stânga nonviolentă vine la putere cu mari ambiții de schimbare, prin alegeri democratice. Iar aceasta, ţinând cont de brutalul amestec politico-militar istoric sau al șantajului economic neoliberal de dată mai recentă, nu are de gând sa mai cedeze presiunilor Washingtonului, căutând în mediul internațional apropierea fată de alte centre de putere (calea multipolarității) sau pornind cu avânt pe calea propriei integrări trans-continentale (bolivarianism).
[1] Immanuel Wallerstein, Declinul puterii americane, Bucureşti, Incitatus, 2005, p. 193.
[2] Julia E. Sweig, Secolul Antiamerican, Bucuresti, Tritonic, 2006, pp. 158-159.
[3] Venezuela este al V-lea producător de petrol al lumii, cu rezerve actuale estimate la 20% din resursele globale de petrol; dar cea mai mare cantitate este exportată pentru rafinare spre SUA, în lipsa capacităţii proprii de rafinare cf. US Energy Information Administration, “Country Energy Profiles: Venezuela”, în US Departament of Energy, 2012, disponibil pe http://www.eia.gov/ .
[4] O extensie a Zonei de Liber Schimb Nord Americane care să includă şi America Latină.
[5] Intercambio comercial con pagos en “sucres” ha alcanzando $850 millones durante 2013” în Agencia Venezolana de Noticias, 8 octombrie 2014, disponibil pe www.sucrealba.org .
[6] Pentru a contracara pericolul rachetelor nucleare cu rază scurtă de acţiune ale SUA amplasate în Turcia, preşedintele sovietic Nichita S. Hrusciov a convenit împreună cu Fidel Castro dislocarea de rachete sovietice similare în micuţa insulă caraibiană; iniţiativa se dorea descurajantă la adresa capabilităţilor NATO din Europa şi pentru a se evita pe viitor încercări de invazie orchestrate de către CIA ori Pentagon, aşa cum se întâmplase în 1961, cînd o forţă de desant formată din cubanezi de dreapta aflaţi în exil pe teritoriul SUA a fost debarcată de US Navy în Golful Porcilor cu scopul alungării de la putere a regimului comunist instaurat la Havana. Dar supravegherile aeriene au dezvăluit repede amplasamentele rachetelor sovietice şi curând marina SUA a instaurat o blocadă totală asupra insulei; a fost momentul în care armatele celor două superputeri s-au aflat faţă în faţă periculos de aproape, eludându-se maniera tipică a confruntării din vremea Războiului Rece, adică apelarea la combatanţi interpuşi, tocmai pentru a se evita riscul unor ostilităţi directe ce ar fi putut degenera într-un deznodământ apocaliptic. Doar negocierile secrete şi directe dintre Washington şi Moscova au condus la detensionarea situaţiei, prin demantelarea instalaţiilor nucleare reciproce, din Turcia şi Cuba – respectiv promisiunea SUA de a nu mai încerca invadarea minusculei insule caraibiane; înţelegerile au reprezentat un subiect tabu pînă în 1991, atît pentru yankeii nord-americani, cît şi pentru sovietici.
[7] Editorial publicat în Granma, ziarul oficial al Comitetului Central al Partidului Comunist Cubanez cf. ”Cuba’s Castro rails against „Palestinian Holocaust” in Gaza” în The Jerusalem Post, 8 iunie 2014.
[8] David Jackson, Alan Gomez, ,,Obama opens doors to Cuba after 56 years”, în USA Today, 17 decembrie 2014.
[9]Thierry Meyssan, ,,Les négociations secrètes de Washington avec La Havane et Téhéran”, în Réseau Voltaire International, 22 decembrie 2014, disponibil pe http://www.voltairenet.org/article186242.html, accesat la 10 ianuarie 2015.
[10] George Friedman, ,,The Geopolitics of US – Cuba Relations”, în Geopolitical Weekly, 23 decembrie 2014, disponibil pe www.stratfor.com, accesat pe 3 ianuarie 2015.The Geopolitics of U.S.-Cuba Relations The Geopolitics of U.S.-Cuba Relations The Geopolitics of U.S.-Cuba Relations
[11] ,,Chavez acts over US-Bolivia row”, în BBC News, Londra, 12 septembrie 2008.
[12] Alte ţări din America de Sud, inclusiv Brazilia, Chile, Ecuador şi Peru, au rechemat ambasadorii din Israel în semn de protest faţă de luptele din Gaza cf. ”Bolivia declares Israel a „terrorist state””, în The Times of Israel, 31 iulie2014.
[13] Începând cu 1979 a fost lider al Frontului Sandinist de Eliberare Naţională şi veteran al luptei împotriva gherilei Contras (sprijinită de CIA); fost preşedinte sandinist al ţării între 1984-1990, perioadă în care Nicaragua a fost supusă embargoului economic american sub preşedintele R. Reagan.
[14] „Uruguayos aprueban con 80% gestión presidencial de Tabaré Vázquez”, în Abrebrecha.com, din 22 decembrie 2009.
[15] Rory Carroll, “Former guerrilla Jose Mujica favourite in Uruguay election”, în The Guardian, 25 Octombrie 2009.
[16] ”Chavez and Mujica meet and sign numerous bilateral agreements”, în Mercopress.com, 27 ianuarie 2011.
[17] Richard Gott, „Rise of the Red Bishop”, în The Guardian, 10 aprilie 2008.
[18] „Dilma é a primeira mulher presidente do Brasil”, în Globo.com, din 1 noiembrie 2010.
[19]„Argentina – US Bilateral Relations: An historical perspective and future challenges. Latin American Program”, în Wilsoncenter.org, 4 decembrie 2003.
[20] Pew Global Attitudes Project (2002-2013), “Opinion of the United States. Do you have a favorable or unfavorable view of the U.S.?”, din 2013.
[21]Alfredo Prieto, „Everybody But Cuba”, în Havana Times.org, 15 aprilie 2009.
[22] Robert O. Keohane, Peter J. Katzenstein, Anti-Americanisms in World Politics, Ithaca/Londra, Cornell University Press, 2006, p. 308.
[23] Noam Chomsky, America în căutarea dominaţiei Globale: hegemonie sau supravieţuire, Bucureşti, Antet, 2003, pp. 181-183.
[24] Liderii statelor BRICS au semnat un acord privind crearea unei şi o noi Bănci de Dezvoltare, ca o alternativă la ajutorul condiţionat al FMI (cu un fond de rezerve valutare în valoare de 100 mld.$).
