Întrebare: După uciderea celor din redacţia Charlie, a murit (fie şi simbolic) libertatea de expresie în Franţa?
Răspuns: Nu, dimpotrivă, libertatea de expresie abia de aici înainte are şansa de a apărea, dar ca adevărată libertate, ca libertate spirituală, a unei credinţe religioase. Redacţia respectivă nu era altceva decât un instrument în mâna unor interese geopolitice. Indiferent care erau acelea, ca orice instrument, la un moment dat, redacţia a trebuit să fie înlocuită. Din păcate pentru cei care au murit, înlocuirea s-a făcut pe cale violentă.
Întrebare: Ce rol a jucat blasfemia în tragicul eveniment?
Răspuns: Blasfemia a jucat un rol hotărâtor. În ce sens? În sensul în care ea a atras după sine o răzbunare divină. Chiar dacă se va dovedi că „răzbunarea” (cea reală, faptică, aparentă) vine dintr-un interes geopolitic (aşa cum par lucrurile la acest moment), chiar dacă se va dovedi că cei trei terorişti eliminaţi înainte de a fi ascultaţi (oare se vor arăta corpurile lor, sau vor avea destinul post-mortem al lui Osama bin Laden?) erau doar nişte ţapi ispăşitori, scenariul divin nu poate fi exclus aici. Blasfemia lucrează indiferent de orientarea geopolitică a forţelor care intră în contact. Proba este că ea nu alege între religiile celor morţi sau între calitatea sau cantitatea vinovăţiei lor.
Întrebare: Care este gradul la care realitatea nu mai suportă falsul şi minciuna şi apar astfel de tragedii?
Răspuns: Aceasta este una dintre cele mai tulburătoare probleme de teologie politică şi merită un tratament aparte. Cu alte cuvinte, de ce acum şi de ce nu până acum? Care erau semnele care prevesteau acest dramatic eveniment? Poate cineva exclude, în acest sens, ideea unei clarviziuni? Evident, nu. De altfel, filmul evenimentelor, dacă va fi derulat în sens invers, va arăta că au fost semne clare ale acestui deznodământ. Problema omului de azi este că nu mai crede în astfel de semne. În general, pragul critic al minciunii fardate în orice altceva este simţit de cei care ştiu să-şi cultive sentimentul sau încă mai cred că Dumnezeu acţionează în lume. Dacă în redacţia de la Charlie ar fi fost un om religios adevărat, probabil acesta ar fi reuşit să salveze întreaga redacţie. Din păcate, se pare că niciunul dintre ei nu mai era un om ales, în sensul divin. Când Dumnezeu nu mai găseşte într-un loc niciun credincios, El poate abandona locul respectiv. Atunci răul poate invada, ca într-o implacabilă lege a termodinamicii, vidul de bine.
„Şi a mai zis Avraam: «Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?» Iar Domnul i-a zis: «Pentru cei zece nu o voi pierde» (Facerea, 18:32)
Întrebare: Pot fi evitate în viitor astfel de evenimente?
Răspuns: Astfel de evenimente se întâmplă în fiecare zi în lumea în care trăim. Nu neapărat ca ambuscade violente sau extrem de sângeroase, ca cel de faţă. Dar în fiecare zi redacţiile ziarelor sunt „sacrificate” în numele unei minciuni mai mari sau mai mici, în numele unui interes meschin. Ziariştii sunt ucişi zilnic, non-violent, devreme ce nici unul nu are libertatea de a crede ceea ce ar fi bine să creadă.
Întrebare: Poate fi ceva mai rău decât uciderea acestor jurnalişti pentru lumea presei?
Răspuns: Lumea presei se termină, nu începe cu Charlie. În faţa acestei redacţii stătea pustiul minciunilor şi blasfemiilor trecute şi pustiul minciunilor şi blasfemiilor viitoare. Or, viaţa în centrul pustiului nu este posibilă. Viaţa omului nu valorează, la limită, mai mult decât credinţa în Dumnezeu, chiar dacă azi, ca urmaşi ai umanismului, ne grăbim să îmbrăţişăm frenetic ideea contrară. Dovada este că cei din redacţie au fost sacrificaţi ca nişte animale de forţe pe care, probabil, nu le vom cunoaşte niciodată. Dar cert este că aceste forţe nu sunt de la Dumnezeu. Dacă omul (ziarist sau profesionist de oricare altă factură) va învăţa că profesia sa este mai întâi de toate o slujire a lui Dumnezeu (şi abia apoi a oamenilor, iar când este o slujire a oamenilor este a oamenilor ca reflectare a lui Dumnezeu, creaţie a Lui), astfel de tragedii nu vor mai apărea. Cu alte cuvinte, dacă omul ar şti să treacă peste plafonul de nori care-i întunecă privirea şi l-ar vedea pe Dumnezeu, ar avea o şansă să nu mai cadă în astfel de capcane ale răului. Altfel, nu se va opri valul de rău.
Întrebare: Cât de important este acest eveniment pentru presă în general?
Răspuns: Niciun eveniment nu este important în sine. El devine important dacă reflectă o stare spirituală. Cu alte cuvinte, evenimentele împrumută importanţa şi nu o au de la sine. Problema delicată a omului zilelor noastre este că nu ştie să caute unde să împrumute această importanţă. Nefiind capabil să caute unde trebuie, el merge să împrumute importanţa la bancă, acolo de unde se împrumută cu totul altceva, anume falsa apreciere. Şi deoarece lumea toată îşi împrumută importanţa de la bănci, rezultatul este o lume de false aprecieri, un dublu de minciuni care satisfac mereu alte minciuni, la infinit. Din păcate, într-o astfel de lume, Dumnezeu nu mai poate interveni decât rar şi în stil dictatorial. De aceea, probabilitatea unui dezastru este cu atât mai mare cu cât lanţul acestor slăbiciuni umane este mai lung.
Întrebare: Ce putere mai are presa în condiţiile în care, iată, este ameninţată la modul fizic?
Răspuns: Puterea adevărată a presei nu este puterea despre care se vorbeşte în tratatele de filosofie politică. „A patra putere în stat” nu înseamnă nimic dacă această aşa-zisă putere este doar o funcţie a altei puteri, aflată în altă parte. La fel este cu toate „puterile” statului. Nu există putere în rolul „funcţiei”. Principala conotaţie a puterii este autonomia faţă de interesele lumii şi ancorarea în rolul divin. Regii care nu făceau voia Domnului erau pedepsiţi în scenariile tradiţionale. De ce am crede că lucrurile s-au schimbat azi, doar pentru că avem mai multe mijloace tehnice pentru a putea să ignorăm aceste idei simple? Dar, iată că mijloacele tehnice nu ajută, dimpotrivă, sporesc confuzia şi drama lumii. Şi nu este vorba numai de dramele fizice, ci şi de cele spirituale, în care aparent ne-am prins fără şanse de a ne reveni. Întrebarea poate fi adresată, de altfel, tuturor „puterilor”statului: ce mai sunt ele, dacă sunt „funcţii”? Răspunsul este: nimic.
