Trenul

Magda Bistriceanu Simian 11 ianuarie 2015 4 Comentarii

În fiecare dimineață ajung la gară înainte de șapte, când încă nu e nimeni. Se așază pe singura bancă de pe singurul peron. Stau acolo cam o oră, fără să se uite la ceas, câteva minute mai puțin sau mai mult, în funcție de frig și de ploaie. Pleacă de fiecare dată mai chirciți și cu ochii mai pustii.

De foarte mulți ani au coborât din tren, el și maică-sa. Să fi avut vreo șase ani atunci, nu mai mult. Mama era tânără și zveltă. Nu mai știe cum de nimeriseră acolo. Sau cine îi făcuse să urce în tren. Nu vorbesc niciodată între ei despre lucrurile acestea. În mintea lui nu au rămas decât imagini împrăştiate. Trenul plin, ca o baltă de pești fără apă. Frații, de negăsit, poate într-un alt vagon. El, despărțit de maică-sa și strivit între necunoscuți care vorbesc prea tare. Stă cu ochii țintă la ea și ghicește, după mișcările buzelor, ce întreabă. La fiecare stație, vrea să știe dacă acolo trebuie să coboare. Pare înspăimântată. Probabil au stat mult timp închiși în acel vagon. Poate zile întregi. Poate luni. Nu mai știe. Și-aduce aminte că-i era sete. O sete grozavă. Și maică-sa întreba într-una dacă acolo trebuia să coboare. Dar niciodată nu era acolo.

Și totuși, într-un fel sau altul, au coborât. E sigur că la un moment dat trenul s-a oprit și ei au coborât. Maică-sa țipa, țipa întruna. Nu găsesc copiii. Nu găsesc copiii. Și nici rupându-și unghiile în tabla ruginită a trenului care se îndepărtează nepăsător, lăsându-l singur cu strigătele ei, nu-l poate opri. Maică-sa țipă, e ceea ce i-a rămas adânc în cap, durerea ascuțită nu se cicatrizează cu nici un preț, și încă îi simte degetele ca niște gheare de fier, sfâșiindu-i maieul, maieul de la taică-său, cu emblema echipei în care jucase demult, înainte de plecare. Îl strânsese până la sânge și după atâția ani încă își pipăie negi de furie pe spate. Așa se termină coșmarul. Mereu la fel. A încercat de multe ori să se trezească înainte ca trenul să pornească din nou, dar nu reușește. Cine știe ce-o fi fost cu trenul acela. Cine știe cum au ajuns să urce în el. Nu are nici un chef să întrebe. Nu are nici un chef să afle.

Pe cealaltă parte a căii ferate trece un bărbat cărunt, grăbit, fără să se uite spre ei. E unul dintre cei buni, dintre cei care l-au ajutat când era tânăr. Să caute de lucru, să repare mașina, s-o ducă pe maică-sa la doctor. La început toată lumea îi ajuta. Câțiva, chiar când el deja crescuse. Dar încetul cu încetul s-au plictisit de atâta durere și au început să devină transparenți. Boala lor era una fără leac, iar oamenii obosesc să privească răul. A trebuit să învețe să repare singur mașina și să aibă singur grijă de maică-sa. Așa e viața, n-ai ce să-i faci: mereu ne urcăm într-un tren fără să știm de ce, nici cum, și din care ne e greu să coborâm sau chiar nu mai putem coborî niciodată. Coșmare fără rost, pe care nu ni le putem aminti dar nici nu le putem uita.

Își scutură mânecile de la paltonul deșirat și se uită la maică-sa cu necuprinsă indiferență: o fi fost vreodată vie?, se întreabă. Poate până și amintirile nu sunt altceva decât còpii rupte și pătate ale fotografiilor nefăcute. O apucă de braț, se înfioară de frigul alb ce i se cațără, pe sub palton, pe pielea uscată, și o ajută să se ridice. Mâine venim iar, mamă. Da.