În sistemul mitic românesc, de factură creştin ortodoxă, reprezentările precreştine ale unor scenarii ale jertfei au fost transfigurate prin sacrificiului Fiului. Totuşi, le regăsim – nu conservate, ci vii, generând o ordine proprie, structurând fundamental viaţa comunitară – în credinţele, superstiţiile şi eresurile ţăranilor români. O legătură neaşteptată între mitologia antică şi religia populară românească se face prin ritualul sacrificial al porcului, ce are loc înaintea Crăciunului.
Mitul Ignatului istoriseşte un paricid a cărui ispăşire are loc în fiecare an la 20 decembrie, în preajma solstiţiului de iarnă, când se celebrează cele mai importante sărbători ale soarelui. La aceeaşi dată, creştinismul îşi comemorează propriul erou, Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia, martirizat în 117 d. Cr., în timpul împăratului Traian. Legătura cu formele precreştine de cult al soarelui supravieţuieşte în numele personajului (derivat din latinescul ignis, foc) şi în felul în care a sfârşit acesta, devorat de lei, alte animale substituite divinităţii solare. Departe de varianta creştină, povestea românească, aşa cum este istorisită de Tudor Pamfile, este ipostaza românească a paricidului mitic: „Ignat, cu ta-său, s-au apucat să taie şi ei porcul. Când a vrut Ignat să dea cu securea în capul porcului, nimereşte pe ta-său şi-l omoară! El, ce să facă? L-a omorât, l-a omorât!… Începe a se văieta: că ce-a greşit de-a omorât pe ta-său?!” (Tudor Pamfile, Sărbătorile la români). Confuzia între animalul ce urma a fi sacrificat şi părinte este cheia interpretării mitului. Logica interpretării trebuie inversată faţă de logica naraţiunii populare: nu tatăl lui Ignat a fost ucis în locul porcului, ci porcul va fi, de aici înainte, înlocuitorul părintelui sacrificat în scopul resacralizării lumii.
Sângele porcului (substitut al tatălui), este cel care salvează, care purifică lumea şi care readuce lumina solară şi armonia cosmică. Asemenea razelor soarelui, sângele are darul de a purifica spaţiul şi făpturile, de a încuraja renaşterea luminii, de a risipi ameninţările malefice. Există, la români, „superstiţia” că în ziua de Ignat trebuie să vezi, ba chiar să te mânjeşti cu sânge: „Chiar de n-ai tăia un porc, taie cel puţin o pasere (…) că aşa e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai atunci vei fi ferit de boale”. De asemenea, sângele scurs după sacrificiu nu trebuie risipit. Mai cu seamă dacă porcul era negru, tot sângele i se strângea într-o strachină, amestecat cu mei, pentru a fi folosit în restul anului la descântat. Poate părea paradoxală această ciudată încăpăţânare a românilor de a practica purificarea prin sânge tocmai în timpul postului Crăciunului. Elementul considerat spurcat, în restul zilelor, îi curăţă în sărbătoarea Ignatului. Este paradoxul mântuirii prin post şi sânge specific religiozităţii româneşti, fenomen rar de sincretism religios. Altfel, în afara creştinismului, nu numai românii credeau că sângele scurs la sacrificiul porcului putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost acestea. Puterea sa purificatoare, asimilată celei a focului, e ilustrată şi în mitologia greacă. Acolo, Medeea este izbăvită de păcatul fratricidului prin sângele unui purcel de lapte sacrificat de Circe. Oreste este purificat de matricid de Apollo tot prin sacrificiul expiator al unui porc.
Ignat cunoaşte, de asemenea, un destin excepţional, reprodus, este adevărat, într-o cultură care, deşi departe de notorietatea celei greco-latine, îşi are rădăcinile în aceeaşi mitologie indo-europeană şi, mai mult decât aceea, nu şi-a epuizat resursele de vitalitate. El este, în calendarul religios românesc, o divinitate solară, patronul porcului ca animal solar şi unul dintre paricizii panteonului nostru (o altă divinitate paricidă fiind Sf. Ilie, simetricul lui Ignat, simbolul soarelui de vară, a luminii puternice, neiertătoare şi, totodată, cel mai vajnic duşman al forţelor malefice.). El a vărsat sângele tatălui său, dar distanţa de la crimă la sacrificiu este aceeaşi care separă logica umană de cea divină. Legenda românească este, asemenea tuturor miturilor paricide clasice, tragică. Crima a fost săvârşită de Ignat – ca şi de Oedip – în afara voinţei sale, totuşi nu din greşeală. Omorârea părintelui în momentul solstiţiului, când lumina solară e în pericol să se stingă, când timpul rămâne suspendat, când cosmosul este ameninţat de haos nu este o crimă, ci reactualizarea violentă a puterii procreative a acestuia. Deşi el este cel care execută sacrificiul, Ignat-omul nu are îndreptăţirea de a fi autorul acestei renaşteri prin jertfă, ci este numai unealta unei instanţe supraumane. El nu are intenţia şi nici înţelegerea actului de întemeiere pe care îl realizează. Mai mult, conform logicii umane, el intră în zodia păcatului, a crimei. Legile omeneşti exclud violenţa, a cărei putere întemeietoare sau devastatoare nu poate fi controlată de slaba raţiune umană.
Legea divină îi este revelată lui Ignat printr-un profet: „Şi pe drum s-a întâlnit cu un popă bătrân. I-a spus tărăşenia: iată aşa, aşa, aşa, cum făcuse. I-a spus popa ca să facă un cinuleţ la o apă curgătoare şi să treacă toţi călătorii fără nici o plată. Şi la marginea apei să-şi facă un cămin şi să şadă acolo. Şi a mai spus: -Ia un tăciune de tufă şi-l înfige în pământ. Dacă s-o prinde până la trei ani, bine, îţi iartă Dumnezeu păcatele; dacă nu s-o prinde, să ştii că nu ţi le iartă”. Trecerea apei curgătoare, prag mitic între lumea de aici şi cea de dincolo, în investeşte pe Ignat cu slujba mântuirii: el este pontifex, puntea, legătura sigură între lumi, la fel cum Oedip mântuieşte Teba de Sfinx. Numărul celor izbăviţi mântuiţi de Ignat prin îndeplinirea canonului dat de profetul-călugăr nu ne este făcut cunoscut, dar ni se sugerează a fi mare. Căci, în final, îi este dat să se întâlnească cu Dumnezeu şi Sfântul Petre, să îi înflorească tăciunele sădit în pământ şi să îi fie iertat păcatul. Asemenea sugestiei de iluminare profetică a lui Oedip (orbirea ca putere de a desluşi cele ascunse privirilor profane), Ignat capătă, la rândul său, darul profeţiei. Dumnezeu îl lasă să prevadă viitorul în care fiii săi ajung oameni cu stare, cu totul neatinşi de greşeala părintelui lor: „Şi au mers tot înainte, – câţi ani or fi mers, nu se ştie, – că s-au întâlnit c-o trăsură, cu nişte telegari de cai, de credeai că zboară, nu altceva; şi-n trăsură, unde se lefăiau nişte boieri. În urmă le veneau samare încărcate cu marfă scumpă… Negustori mari! Şi a zis atunci Dumnezeu: -Mă Ignate, cunoşti, tu pe cineva din negustorii ăia? A? -Nu cunoscui pe nimenea, Doamne! -Vezi, mă? Ăia fură feciorii tăi!… -Taci, Doamne! -Ai tăi fură, Ignate!”
