Politicienii sunt de o calitate tot mai proastă. Avem, mai nou, după cum spuneam de curând, anticipând rezultatul alegerilor, un parlament penal ales așa. Avem și un guvern penal. De ce îi avem? Pentru că îi merităm, zice mai toată lumea. Și de ce îi merităm? Două ar fi tezele cu cea mai mare priză.
TEZA 1: Pentru că suntem laşi
Cel mai des întâlnit înţeles al acestei formule este acela al sublinierii laşităţii noastre individuale şi generale, al dezinteresului nostru, al lipsei de, după cum e la modă, civism. Ideea este că, dacă nu te lupţi cu poliţistul corupt, cu procurorul corupt, cu judecătorul corupt, cu funcţionarul corupt, dacă nu soliciţi aplicarea legii, respectarea legii, dacă nu sesizezi neregulile din sistem şi nu îi reclami pe „neregulaţii” din sistem, “meriţi să ai conducătorii pe care îi ai”. Şi așa și este: dacă nu îţi cauţi şi nu cauţi dreptatea, cum să o primeşti; dacă nu lupţi cu neregula, cum să aşezi la locul ei regula; dacă nu îi iei de gât pe nenorociţii care îţi distrug viaţa – cu braţul legii, evident – cum să te aştepţi la bine sau măcar la mai bine? Cum să pretinzi ca lucrurile să se schimbe? Şi, în final, cum să mai critici? De ce mai critici, dacă nu faci nimic? Iar concluzia finală este aceea “că aşa suntem noi românii şi că ne merităm soarta”.
Afirmaţiile şi concluziile de mai sus sună bine, sunt, logic, în ordine şi greu de combătut. Şi de ce, dacă eşti preocupat de ceea ce se întâmplă, le-ai combate, dacă ele sunt adevărate şi necesare pentru schimbare?
Aşa este. Trebuie să le spunem, să le ascultăm şi să le înţelegem. Dar ele nu spun nici pe departe tot adevărul şi, din păcate pot şi sunt folosite adesea pentru a inhiba şi nu pentru a trezi. Pentru că mai sunt nişte adevăruri care nu se spun, sau nu se spun în acest context, sau chiar dacă se spun în acest context sunt spuse disparat şi rar pentru a amenda sentinţa de mai sus.
In discuţia pornită în prima parte a desfăşurării acestei teme, spuneam că una din cele două teze care sunt invocate pentru a argumenta faptul “că avem conducătorii pe care îi merităm” este aceea a laşităţii, lenei, neimplicării, toate caracteristice românului.
Aş vrea să aduc totuşi, acestei păreri generalizate, unele corecţii, cred eu, absolut necesare oricărei perspective asupra luptei anti-sistem. Şi prima este chiar
Sistemul
Care funcţionează ca un organism extrem de vital şi de agresiv împotriva persoanei, ale cărei drepturi, ce decurg din morală şi sunt proclamate în chiar fundamentele juridice ale sistemului, îi sunt acesteia negate şi deci refuzate, rămânând astfel simple declaraţii exterioare funcţionării acestuia.
De o bucată de timp deja, infractorii din politică, infractorii din administraţie şi mafia afacerilor şi a străzii s-au integrat, supunându-şi sistemul. S-a făcut astfel trecerea de la mafia comunisto-securistă a anilor ’90, care a parazitat şi hăcuit proprietatea comună, la cea de sistem de astăzi. Grupurile profesionale din structura statului funcţionează ca nişte caste închise care văd în cetăţean şi drepturile lui un duşman şi o sumă de ameninţări; tagma politicienilor și cea a funcţionarilor publici sunt cele mai puternice, mai agresive şi mai bine închegate în interior dar şi între ele. Împreună cu interlopii din afară stăpânesc totul şi resping orice le-ar putea afecta status quo -ul. Regulile lor sunt: nedreptatea, minciuna, domnia bunului plac, a interesului personal şi de castă.
Ce poate deci face omul obişnuit pentru a corecta sistemul? Să trimită sesizări la instituţii; să reclame ierarhic personajele şi instituţiile implicate; să propună soluţii; să ceară informaţii acestora; să deschidă acţiuni în justiţie; să se asocieze, pentru ca lupta sa să fie mai eficientă; să aducă situaţia respectivă în presă; să sesizeze organisme internaţionale.
Dar, de exemplu, lupta în justiţie cu personaje care ţin de lumea interlopă, din sistem, sau pur şi simplu cu oameni cu bani şi/sau relaţii, este aproape fără nicio speranţă: de la poliţiştii, care fac cercetările, trecând prin procurorii, care fac dosarul şi prin judecători până la Curtea Supremă, omul obişnuit, fără poziţie, bani sau relaţii, nu are aproape nicio şansă. Şi chiar şi aşa: cel mai tare ia totul. În plus reclamantul riscă represalii. Nu o dată s-a ajuns chiar la situaţia în care – cu toată dreptatea din lume – să fie chiar el cel pedepsit. Şansele de câştig sunt extrem de reduse.
Timpul şi resursele
Această luptă se poate întinde, şi de obicei se întinde, pe mulţi ani. De fapt, pentru trânta cu nedreptatea nu-ţi ajunge nici toată viaţa, ca să nu mai vorbim de necesităţile financiare. Adesea cei care se încăpăţânează să meargă mai departe ajung să îşi neglijeze familiile, să le afecteze existenţa zilnică. Ei ajung chiar să fie părăsiţi de ceilalţi şi priviţi ca nişte ciudaţi.
Celor mai mulţi această stare le convine
Şi vorbesc în primul rând despre cei din sistem si de familiile lor, dar şi despre mulţi din afară care beneficiază de rudenia, legătura, relaţia infracţională cu aceştia, sau pur şi simplu aspiră la a le lua locul.
John, Pierre şi Hans
Chiar şi acolo unde drepturile individuale sunt foarte bine apărate, la această situaţie nu s-a ajuns ca urmare a reacţiilor anti-sistem ale populaţiei, cât ca urmare a unei transformări a statului prin presiunea exercitată asupra celor de la conducere de grupuri de interese puternice, care pentru a ajunge la putere aveau nevoie să schimbe faţa acesteia. Nicio revoluţie nu a fost făcută de popor în mod spontan şi generalizat. Întotdeauna a existat un nucleu format din personaje cu resurse care au pus-o în pagină şi i-au implicat şi pe alţii, puţini în raport cu întreaga populaţie, dar organizaţi şi uniţi, ceea ce a fost de cea mai mare importanţă.
Nici transformările zise “democratice” ale secolului trecut nu au venit altfel. John sau Pierre sau Hans au câştigat în măsura în care au existat interese ca să existe un sistem în care ei să poată câştiga. Dar nici acolo victoria adevărului nu este o regulă, iar ultimii ani au adus o restrângere progresivă a drepturilor individuale.
Românii nu sunt laşi
Poate că doar nu au noroc.
Căci unde în altă parte rezistenţa armată anticomunistă, ajutată de populaţie, a mai durat până către anii ’60? În timp ce unii dintre cei care astăzi ne dau lecţii de democraţie, civism, drepturile omului, dragostea adevărului şi a dreptăţii etc., ne incitau de la Viena să rezistăm până vor veni ei să ne scape de sub comunism – ştiind foarte bine că nu vor veni pentru că Europa fusese împărţită ca între bandele mafiote – românii luptau şi mureau în munţi, erau torturaţi şi mureau în puşcării, cădeau seceraţi în Deltă sau la canal.
Omul nou
Statul comunist s-a dus dar el ne-a lăsat omul nou. Este cel către care arătăm cu degetul în sistem, în crima organizată cât şi în cei mai mulţi dintre noi. Poate în noi toţi. Pentru că unii s-au îmbolnăvit atunci, iar altora, tinerei generaţii, boala le-a fost transmisă. Unii sunt de necorectat, cu alţii se mai poate lucra.
De aceea cred că teza aceasta nu se prea susține: cei mai mulţi dintre noi nu suntem laşi. Poate doar realişti, cocoșați de griji, oportunişti, egoişti şi mai ales bolnavi ai răului.
TEZA 2: Asemenea lor. Asemenea nouă.
O a doua teză este cea a asemănării: conducătorii noştri sunt ca noi, noi suntem ca ei. Şi în cele bune – care vor fi ele? – şi, mai ales în cele rele. Şi atunci, dacă majoritatea suntem aşa, cum să fie ei altfel?
Sunt şi eu convins, chiar mai mult decât alţii, că poate peste 75 % dintre noi, dacă am fi în locul politicienilor și demnitarilor am face la fel şi unii poate şi mai rău. Şi că această realitate este o piedică imposibil de trecut, la nivelul forţelor omeneşti, pentru împlinirea idealului celor corecţi de a merge altfel lucrurile în România.
O altă realitate este aceea că toată lumea este nemulţumită; cei mai mulţi cârâim, criticăm, înjurăm, destui probabil că şi blestemă. Unii chiar deplâng în gura mare lipsa unei mitraliere cu care să-i termine pe .. şi aici urmează nişte nume. Uneori se referă chiar la toţi politicienii. Dar, în realitate, de ce suntem nemulţumiţi? Pentru foarte mulţi dintre noi, poate pentru cei mai mulţi dintre noi, în mod sigur pentru prea mulţi dintre noi, doar pentru că nu suntem în locul acelora. Să facem noi ce fac ei. Şi să ne placă.
Deconcertant și tragic e faptul că nemulţumirea nu ne vine din evaluarea justă, obiectivă, informată, a raportului conducători – populaţie, ci din raportarea noi funcții, posturi. Suntem nemulţumiţi pentru că noi nu suntem acolo, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fura, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem înşela, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fi corupţi (iar dacă deja suntem. pentru că nu suntem într-o categorie mai mare de corupţie, unde dai tunul, nu împuşti leul cu praştia), suntem nemulţumiţi pentru că nu ne îmbuibăm şi nu ne umflăm conturile ca alţii; adică aia de acolo.
Ba chiar şi infractorii – şi nu mă refer în primul rând la hoţii de buzunare sau de casă, la borfaşii mărunţi, ci la criminalitatea organizată, la criminalitatea economică, la tâlharii din politică – sunt nemulţumiţi. De ce? Pentru că fiind alţii la putere şi nefiind loc – bani la buget – pentru toată lumea, alţii fură mai mult decât ei.
Din această perspectivă putem spune că da, acei români despre care am vorbit aici îşi merită conducătorii, dar înţelesul este diferit de accepţiunea curentă: Eşti nemulţumit, păi ai ceea ce meriţi! Numai că la toţi aceştia nemulţumirea este nu numai conjuncturală, ci şi profund imorală. În plus, cei mai mulţi au învăţat nemulţumirea ca poezie: au, nu au de ce, ei se plâng. La unii este chiar strategie de acoperire pentru prima sută de milioane de euro apărută nu se ştie cum în dreptul numelor lor.
Ideea e că a doua teză se susține. De fapt chiar noi conducem România. Și atunci ce ar mai fi de făcut?
Trăim ca morți, murim fără a avea habar de ce am trăit
Între faptele milosteniei sufleteşti, a patra din şapte ne îndeamnă “să ne rugăm pentru aproapele”. Între cele nouă porunci bisericeşti, a cincia ne îndeamnă mai focalizat “să ne rugăm pentru cei din fruntea ţării”. După dragostea de Dumnezeu, în cele zece porunci dumnezeiești, accentul secund cade pe dragostea de aproapele.
Dar cine este aproapele?
Oricine este în nevoie şi cu care viaţa noastră – nu numai drumurile – se intersectează. Sunt conducătorii noştri dintre aceştia? Sunt! Ce facem noi cu aceşti „aproape” ai noştri? De dimineaţă şi până seara, în fiecare zi îi criticăm şi îi înjurăm. Şi cu asta ce am făcut? Stau dracii ciopor pe ei ca să-i înveţe şi să-i ducă la cele rele? Noi le trimitem şi mai mulţi; trag ei urmările cine ştie căror păcate din neam şi personale? Hop şi noi cu blestemele! Practic îi legăm fedeleş ca să nu mai poată scăpa.
În legătură cu rugăciunea de ajutor către Dumnezeu se spune că ea nu trebuie făcută decât pentru ceea ce omului îi este imposibil (şi evident pentru ceea ce este în ordinea lui Dumnezeu şi nu împotrivă), pentru că ceea ce omului îi este imposibil lui Dumnezeu îi este posibil. Putem noi schimba starea de fapt din această ţară prin acţiuni izolate sau chiar asociate de natură civico-politică? Părerea mea fermă este că nu. Dar totuși avem o mare putere; una pe care o neglijăm.
Rugăciunea pentru cei din fruntea ţării nu este pentru ca ei să trăiască sănătoşi în hoţie, crimă şi desfrâu – aşa cum cred foarte mulţi, care îi boscorodesc pe preoţi pentru că fac această rugăciune la slujbă. Îndemnul la rugăciune este pentru ca noi, cei care cu adevărat vrem să fie altfel lucrurile şi oamenii, şi care nu-i urâm, ci îi plângem pe cei care se pierd şi îşi pierd mântuirea , să cerem de la Dumnezeu ajutorul pentru aceşti oameni, scăparea lor din întunericul simţurilor, din gheara amăgitorului, dezvrăjirea lor.
Dar, cum să se schimbe oamenii şi lucrurile când noi ne rugăm tot numai pentru noi; cum să se schimbe cei din frunte când în afara preoţilor – şi poate şi unii din aceia mecanic – nimeni nu se roagă pentru ei. Nimeni nu se roagă la Dumnezeu ca să avem conducători mai buni. Şi atunci Dumnezeu cum să-i ajute pe unii să se schimbe sau să-i ajute pe alţii, mai buni, să ajungă acolo dacă noi nu-i comunicăm acest lucru. Dacă nu îl cerem. Cu perseverenţă şi chiar cu fermitate.
Destui au putut să constate, sau au primit mărturie de la alte persoane, despre cum rugăciunea unui singur om a făcut minuni pentru un altul sau pentru alţii. Imaginaţi-vă puterea a câtorva sute de mii de rugăciuni, a câtorva milioane poate, care îi cer lui Dumnezeu un bine pentru aproapele nostru. Ce va face Dumnezeu cu rugăciunile noastre? Le va arunca? Le va neglija? Sau va ţine cont de ele? Păi dacă există – şi credem asta, nu? – şi dacă ne iubeşte – şi credem asta, nu? – eu zic că le va împlini. Dar trebuie să lucrăm în acest sens şi să avem răbdare.
Problema adevărată este nu credem; sau ne e lene, sau ne trufim cu curăţia noastră, sau nu avem răbdare ceea ce tot pe acolo e.
Spune Sf Efrem Sirul într-o minunată rugăciune:
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi mie slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor Amin.
Din această perspectivă, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi, noi şi numai noi îi merităm pe aceşti conducători. Pentru că nu facem nimic din ceea ce ne-a învăţat Hristos pentru a-i schimba. Şi odată cu ei şi pe alţii, adică pe noi. Pentru că orice rugăciune, dar mai ales cea pentru aproapele, îl transformă şi pe cel care se roagă.
