Până mai ieri, cei plecaţi în lume – în Europa, mai cu seamă, Statele Unite respingându-ne, laolaltă cu cei proveniţi din Statul Islamic – erau numiţi, de-a valma, „căpşunari”, după munca sezonieră prestată mai ales în Spania. Termenul nu era doar peiorativ, ci şi riguros inexact, cei un milion de ţigani, ca să mă refer, într-o primă aproximare, doar la ei, răspândiţi peste tot, neavând deloc vocaţie de căpşunari. Pentru ei, manualitatea are alt sens. Îşi manifestă abilităţile prin furt, cerşetorie şi activităţi criminale pe care, tot ei, le numesc, expresis verbis, muncă. Căpşunari nu sunt nici cei plecaţi pentru a-şi proteja capitalul sau a-şi pierde urma de stafia D.N.A.-ului, deşi se pot ascunde sub această pelerină socială. Cu atât mai puţin căpşunari sunt sau pot deveni cei care studiază în Occident pe banii părinţilor sau ajutaţi de burse. Dar tot mai mulţi dintre românii plecaţi se încadrează în aşa-numitul exod al creierelor, tineri sau mai puţin tineri, cu studii superioare şi înaltă calificare, atraşi de multinaţionale şi de societăţile performante din Europa. E de presupus că aceştia nu se vor mai întoarce în ţară decât pe posturi ministeriale, după cum arată şi componenţa actualului guvern Ponta, sau de experţi ai multinaţionalelor, trimişi „la urmă” ca buni cunoscători ai mentalităţilor de tip bizantin.
Oricum, pe cei plecaţi nu-i uneşte nici coeziunea socială, nici orientarea politică şi, cu atât mai puţin, românismul geto-dac. Le-am conferit însă, în ultimul timp, o identitate ad hoc, numindu-i „românii din diaspora”. Deşi nu-i exclus ca cineva să replice că majoritatea acestor nefericiţi au fost alungaţi din ţară de sărăcie, de criptocomunism, orice artificiu am introduce, termenul acoperă o cu totul altă realitate. Diaspora sunt, în sensul corect al categoriei, cei alungaţi din ţară, ca odinioară evreii, în urma distrugerii Ierusalimului şi alungării lor de Nabucodonosor al II-lea, regele Babilonului. Deci, în sensul său corect, diaspora ar defini grupul etnic în afara ţării de origine. Sunt oare basarabenii, de pildă, români din diaspora, aşa cum auzim de la tribuna Parlamentului României şi-n din ce în ce mai istericele dezbateri tv? Nicidecum, ei având o ţară a lor, chiar dacă unii, tot mai puţini, privesc cu nostalgie spre Bucureşti.
Dacă ne referim totuşi la cei din ţările Occidentului, e de observat cum se formează mici, spontane şi demne de compasiune nuclee de românitate: o echipă de fotbal din liga a IX-a, de la periferia Londrei, formată exclusiv din români, se numeşte F. C. România, în localităţi mai mari sau mai mici din Italia şi Spania românii îşi aleg consilieri în primării, în unele oraşe se vând produse tradiţionale provenind din România sau contrafăcute ad hoc. S-au construit chiar bisericuţe ortodoxe, mai degrabă cu aspect de bazar. Poate ar fi de semnalat şi alte încercări de-acest fel, pentru că, din Occident, românii sunt percepuţi, mai ales din pricina ţiganilor, ca etnie demnă de tot dispreţul. În Spania, de pildă, se cântă, cu destul succes, o melodie intitulată Me cago en esos putos rumanos. Traducerea e inutilă. Oricum, nu-i de bine, bulgarii, cu care autorităţile de la Bruxelles se străduiesc să fim mereu în tandem, parcă pentru a reînvia efemerul imperiu al lui Asan şi Petru, nu sunt huliţi cu mijloacele baladei. Nu-i doar pentru că, adormiţi, ignorând îndemnul Imnului Deşteaptă-te Române, am acceptat directiva europeană a convertirii ţiganilor în romi, ci şi pentru că respectivii îşi fac de cap sub noua „siglă”, într-o Europă mult prea ipocrită.
Desigur, ar mai fi multe de spus despre capacitatea guvernărilor postdecembriste de a se preocupa de soarta celor de peste graniţă. Dar e aproape inutil, din moment ce nici românii din ţară nu pot spera multe de la cei în care îşi pun speranţa unei Românii cu adevărate europene.
