Numele lui Ernst Jünger a atins o notorietate aproape europeană. Însă importanţa acestui scriitor ca şi filozof priveşte mai presus de toate perioada de început a activităţii sale. Fost combatant în Primul Război Mondial, el a părut un soi de purtător de cuvânt a ceea ce în zilele sale era cunoscut drept „generaţia irosită”. Ideile sale nu-şi aveau sursa în speculaţiile scrisului de birou ci într-o experienţă eroică trăită personal, de unde gradual a fost extinsă la problema importanţei individului într-o epocă a nihilismului şi atotputerniciei maşinilor. Cuvintele sale de ordine erau „realismul eroic” şi etica „persoanei absolute”.
Din nefericire, scrierile ulterioare ale lui Jünger, deşi au înregistrat un aparent progres din punctul de vedere al literaturii pure şi al stilului, au arătat un declin vizibil de nivel şi tensiune din punctul de vedere al perspectivei lumii. Tendinţa unui umanism oarecum suspect, asociat cu unele mituri care ca reacţie au ajuns la modă în unele cercuri, chiar şi în Europa Centrală până la căderea finală, i-au influenţat scrierile.
Am avut ocazia de a citi cu atenţie o carte recent publicată de Jünger intitulată The Gordian Knot (Der gordische Knoten, Frankfurt a.M., 1953). Cartea pretinde că abordează relaţiile dintre Est şi Vest, considerate tema de bază a istoriei, cu întâlnirile ce au avut loc între Europa şi Asia, din zilele războaielor persane şi până în prezent. Nu este uşor să circumscrii domeniul considerat de Jünger. Acesta circulă esenţialmente între politică şi etică, în timp ce elementul religios şi cel pur intelectual sunt aproape trecute cu vederea, fapt ce prejudiciază întrega lucrare, pentru că, dacă nu luăm în considerare acest element din urmă ca şi fundal de bază al civilizaţiilor tradiţionale Orientale, întreaga problemă apare defectuos prezentată. În această carte găsim un număr de observaţii interesante, dar ele sunt împrăştiate ici-colo, ca şi cum ar fi la muzeu, şi se simte lipsa unei unităţi sistematice. Dar defectul fundamental al acestei cărţi este acela că prezintă în termeni de antiteză istorică şi civilizaţii antitetice ceea ce sunt, în fapt, antiteze ale categoriilor spirituale universale, fără relaţii obligatorii cu anumite popoare, civilizaţii sau continente. Jünger este des forţat să admită lucrul acesta, ca atunci când vorbeşte despre Est şi Vest, de Europa şi Asia, nu ca despre două concepte istorice şi geografice, ci ca două posibilităţi pe care orice om la orice vârstă le are în sine. Orice om într-adevăr le posedă, pentru că, spre exemplu, trăsăturile tipice ale incursiunilor Asiatice în Europa şi ale modelului „oriental” de război reapar în războaie civile, spre deosebire de războaiele obişnuite. Şi atunci cum să ne scape faptul că majoritatea consideraţiilor autorului, care apelează la referinţe istorice şi geografice, în loc să fie limitate la un domeniu de tipologie sau morfologie a civilizaţiilor şi de imagine a lumii, pretind să se încheie cu un diagnostic al situaţiei prezente, fiind astfel compromise de o unilateralitate fundamentală şi de ambiguitate?
Veridicitatea acestui lucru poate fi uşor dovedit dacă examinăm câteva din principalele motive ale acestei cărţi, în primul rând, de sursa însăşi a titulului, The Gordian Knot. Nodul Gordian ar trebui să reprezinte problema care apare odată cu fiecare întâlnire dintre Asia şi Europa atunci când dominaţia mondială este pusă în discuţie. Nodul Gordian ar trebui să reprezinte Asia, sabia lui Alexandru, Europa. Prima ar trebui să fie simbolul destinului unei existenţe legate de forţe elementare sau divine, al unei lumi caracterizate prin lipsa limitelor, al unei societăţi politice în esenţă despotică şi arbitrară. Sabia lui Alexandru ar trebui, în schimb, să reprezinte elementul luminos, puterea spirituală şi simbolul unei lumi ce recunoaşte libertatea, legea, respectul faţă de om, o măreţie ce nu poate fi redusă la o simplă putere. La un moment dat al cărţii antiteza este echivalată cu lupta eternă dintre puterile Titanilor (vaste şi lipsite de formă) şi puterile Olimpice, veşnic în luptă cu primele, pentru că prima reprezintă de asemenea substratul forţelor elementare ce întotdeauna emerg din adâncuri şi oferă posibilităţi pentru noi triumfuri şi progrese.
Este necesară simpla gândire a acestei formulări pentru a realiza absurditatea ideilor despre Est şi Vest în aceşti termeni. În fapt, acel mit antagonic este investit cu un caracter universal, se regăseşte în mitologiile şi saga tuturor civilizaţiilor, iar în Est a fost formulat la fel de distinct ca în civilizaţiile elenice (să ne amintim dualismul mazdeismului, temele Hindu privind lupta dintre deva şi asûra, sau faptele lui Indra etc.); reflectă, deci, o viziune a vieţii nicidecum în mod specific europeană. În plus, dacă ne referim la planul metafizic, este absurd să asociem Estul cu o existenţă supusă puterilor destinului şi ale pământului. Dacă există o civilizaţie care nu doar că a formulat noţiunea de libertate absolută, libertate atât de mare încât tărâmul cerului şi tărâmul Fiinţelor pure apare că o formă de robie, şi care de asemenea a cunoscut o tradiţie tehnică definitivă de a realiza acel ideal, o astfel de civilizaţie este cu siguranţă cea a Estului.
Însă Jünger pare că-şi doreşte să păstreze un plan condiţionat, apropiat încă unor forţe politice. Dar nici aici argumentul nu se susţine. Antiteza dintre idealul libertăţii politice a Vestului versus despotismul Asiatic este o poveste veche, care poate a fost un „mit” drag unor istorici eleni, dar care este gol de orice fundament serios. Pentru a o justifica ar trebui să ne limităm la a considera unele subproduse de degenerare şi barbarism ale Estului, precum despoţii şi satrapii locali, hoardele tătarilor, hunii şi mongolii, dar şi unele aspecte mai recente din ciclurile Arabo-Iranian şi Arabo-Persan. În acelaşi timp ar trebui să omitem fenomenul recurent de acelaşi fel din Vest, incluzând metodele acelor tirani şi prinţi care erau lipsiţi de orice respect uman în perioada Renaşterii italiene. Într-adevăr, Jünger însuşi contrazice propria teză atunci când evidenţiază că în evoluţia istoriei romane, în special în perioada imperială, ambele forme erau prezente. El realizează că nu este posibil în acest caz să evidenţiezi o eventuală contribuţie rasială asiatică ca fiind singurul lucru capabil de a oferi o explicaţie, de aşa manieră încât trebuie să apeleze (aşa cum am arătat mai sus) nu la o Asie istorică ci la o Asie ca o posibilitate permanentă aflată latent în toţi. În orice caz, întorcându-ne la timpurile moderne, imposibilitatea utilizării acestei antiteze în orice fel pare tot mai evidentă pentru Jünger însuşi. Aici antiteza sa, pe deoparte, aproape că se identifică cu acea terminologie politică a prezentului, în care „Vestul” este identificat cu lumea democratică euro-americană iar „Estul” cu Rusia bolşevică; în plus, privind unele trăsături extrase de acesta din stilul „asiatic”, legat de manierele de purtare a războaielor, de preţuire a individului, ale despotismului, a exploatării popoarelor învinse şi a prizonierilor de război, a măcelurilor ungureşti etc. el tinde să le perceapă într-o manieră mai degrabă unilaterală, mai degrabă ca în Germania lui Hitler. Ce pot toate acestea să însemne?
În orice caz, chiar şi în această conexiune lucrurile nu sunt întrutotul corecte şi este ciudat că Jünger nu le-a observat. Lăsând Asia şi Europa la o parte şi considerând în schimb aceste concepte în ele însele, adevărata sinteză nu se regăseşte între libertate şi tiranie, ci mai degrabă între individualism şi principiul autorităţii. Pentru un sistem bazat pe principiul autorităţii, orice lucru precum tirania, despotismul, bonapartismul, dictatura tribunilor populari, nu este altceva decât o degenerare sau o falsificare. Revenind la domeniul civilizaţiilor istorice, ar fi uşor într-adevăr să arătăm până la ce punct, în ce priveşte doctrina Regnum-ului, tradiţionalul Est admitea idealuri foarte diferite de despotismul individual. Trebuie doar să ne referim la concepţia de Imperiu al Estului Îndepărtat, cu teoria sa privind „mandatul din Cer” şi etica politică strictă a confucianismului. În Nitisara ne este cerut să explicăm cum de cel care n-a putut să se domine pe sine (propria sa manas) poate să domine alţi oameni, iar în Arthaçâstra exerciţiul funcţiilor regale este conceptul drept tapas, adică ascetism, ascetismul puterii. Am putea multiplica referinţe de acest fel.
Nu există dubiu asupra tendinţei caracteristice a Estului spre Necondiţionat, caz prezent doar sporadic în Vest, ceea ce nu înseamnă în niciun caz un avantaj. Acest lucru ar putea pune într-o lumină diferită ceea ce Jünger numeşte Willkürakt, şi care în sine se pare că joacă rolul unei dureri complexe. De fapt, într-o perspectivă despre lume unde punctul extrem de referinţă este Necondiţionalul, legea în practica actuală sau în abstract nu poate constitui instanţa supremă în orice plan, atât cel uman cât şi cel divin. Nu ne dorim să stăruim asupra acestei evidente contradicţii în care Jünger cade: cum poate el concilia ideea de Est ca lume supusă legăturilor de destin şi necesitate cu cealaltă idee, conform căreia actul absolut, Willkürakt, este presupus a fi o categorie estică? În plus, deşi este un caz de planuri deja diferite, prin astfel de implicaţii ne-am văzut nevoiţi să recunoaştem Asia în propria-i puritate, în genul lui Nietzsche şi Stirner.
Însă este mult mai important să luăm în considerare un alt aspect al problemei. Jünger vorbeşte despre o vizită a contelui de Champagne la şeful Ordinului Ismailiţilor în perioada cruciadelor. La un semn venit din partea gazdei, unii cavaleri s-au aruncat de pe un zid. Întrebat dacă propriii săi cavaleri sunt capabili de o ascultare şi fidelitate similară, contele a răspuns negativ. Avem aici, afirmă Jünger – ceva ce o minte europeană nu poate concepe, pentru că se află la limita absurdului, a nebuniei, pentru că ofensează toate valorile umane. Avem înţelegere pentru aviatorii japonezi care erau devotaţi până la moarte. În partea de sfârşit a războiului – adaugă el – în Italia şi Germania misiunile care erau concepute şi duse la bun sfârşit presupuneu riscuri extreme, dar nu şi o acceptare conştientă a sacrificiului irevocabil al individului.
Aceste consideraţii sunt parţial unilaterale, parţial neînţelegeri. În ceea ce priveşte primul punct vom menţiona un singur exemplu. Roma antică, care cu siguranţă nu a aparţinut „Asiei”, cunoştea ritualul aşa-numitului devotio: un comandant militar se oferă să moară ca o victimă a puterilor infernale pentru a promova o eliberare a acestora, şi în consecinţă, pentru a aduce înfrângerea inamicilor.
Al doilea punct, însă, este mult mai important. Jünger ar fi trebuit să ştie că ismailiţii nu erau un simplu ordin militar, ci un ordin al iniţiaţilor. În interiorul cercului iniţiaţilor etica de natură umană, indiferent cât de elevată, îşi pierde validitatea. Chiar şi la nivelul simplei religii găsim sacrificiul lui Isaac ca fiind un test şi o disciplină a obedienţei absolute a corpurilor neînsufleţite – “perinde ac cadaver”, conform formulei iezuiţilor – în domeniul ascetismului monahal. Calvin a mers atât de departe încât consideră posibilitatea renunţării la salvarea eternă de dragul iubirii lui Dumnezeu. Cât despre Ordinul Ismailiţilor, există un punct specific care ar trebui să apară în mintea omului: supunerea absolută până la limita extremă, aşa cum a fost ilustrată în episodul mai sus menţionat, are de asemenea valoarea disciplinei şi a fost limitată până la rangurile cele mai mici ale ierarhiei iniţiatice; odată ce voinţa individuală este eliminată, mai sus de al patrulea grad, există un principiu contrar, anume cel al libertăţii absolute, atât de mare încât unii care s-au referit la Ordinul Ismailiţilor vorbeau despre principiul după care „nimic nu există, totul este permis.” Un simplu cavaler cruciat cu greu ar putea atinge un astfel de orizont: un cavaler templier ar putea face acest lucru, pentru că Ordinul Templierilor are de asemenea un trecut iniţiatic. Dacă Jünger ar fi realizat toate acestea atunci ar fi putut înţelege care este locul potrivit pentru ceea ce el numeşte Willkürakt şi limitele validităţii pentru etica personalităţii şi pentru un ideal de măreţie pur umană şi civică.
Aici într-adevăr îşi face apariţia o dimensiune înaltă a existenţei, şi nu doar în cazul unei organizaţii de iniţiaţi. Spre exemplu, când vine vorba despre acele „sacrificii absolute” de natură eroică, nu ar trebui să uităm că este, în general, o chestiune de civilizaţii, în care existenţa umană pământească nu este considerată, aşa cum este în prezent, unică şi incapabilă de repetiţie. Chiar şi la nivelul religiei populare şi a perspectivei normale asupra vieţii, în acele civilizaţii individul are senzaţia sau presimţirea că propria existenţă nu începe cu naşterea iar sfârşitul nu este moartea pământeană; deci găsim potenţial prezentă acea conştiinţă şi dimensiune înaltă, pentru care doar în cazuri excepţionale viziunile religioase care au prevalat în Vest oferă o atmosferă potrivită.
Cel mai important rezultat al acestor consideraţii din urmă este probabil următorul. Lăsând la o parte Estul şi Vestul, Asia şi Europa ca civilizaţii şi ca realităţi istorice, am putea plasa propriile consideraţii în planul la care Jünger însuşi în cartea sa a fost forţat să apeleze în mod repetat, adică în planul determinării morfologice privind variate straturi şi posibilităţi ale fiinţei umane. Atunci ar trebui să avem trei niveluri. La nivelul cel mai de jos ar trebui să plasăm toate acele posibilităţi pe care Jünger le-a asociat cu „nodul gordian”, cu forţe elementare şi sălbatice, cu tot ceea ce este nelimitat, cu demonismul distrugerii, cu ceea ce este nemilos, cu absenţa oricărui respect uman, cu voinţa lipsită de orice regulă. Într-o zonă intermediară ar trebui plasată suma totală a posibilităţilor conţinută în interiorul cadrului unei civilizaţii care recunoaşte valoarea umanităţii, a legii, a libertăţii individuale şi civice, a culturii în sensul obişnuit al cuvântului. Nivelul superior este aici reprezentat de acea spiritualitate pe care Jünger a asociat-o cu simbolurile sabiei lui Alexandru, iar nivelul inferior este construit din valori care au oferit fundamentul civilizaţiilor burgheze şi liberale. Trebuie să recunoaştem drept cea mai înaltă zonă pe cea a posibilităţilor care prin analogie formală cu doi poli opuşi mereu prezenţi reflectă anumite trăsături ale primei zone, fiindcă este un domeniu unde legătura umană este surclasată, unde nici individul uman şi nici actualul criteriu de măreţie umană nu mai pot reprezenta limita, pentru că în interiorul acesteia Necondiţionatul şi transcendentul absolut se autoafirmă. Unele dintre punctele culminante de spiritualitate orientală se referă în fapt la această zonă. Chiar dacă doar o graniţă subţire ca o lamă separă uneori acest domeniu de precedentul, totuşi diferenţa dintre cele două este abisală, în timp ce opoziţia faţă de ceea ce este simplu uman este comună celor două.
Acum este important să evidenţiem că oriunde ar apărea şi oriunde s-ar stârni forţe emergente aparţinând primului dintre cele trei domenii, doar posibilităţile celui de-al treilea domeniu pot cu adevărat să le facă faţă. Orice încercare de a stopa fundamentul forţelor şi valorilor în zona intermediară nu poate fi decât precară, provizorie şi relativă.
Pentru a concluziona, am putea asocia acestea cu o remarcă privind acel diagnostic al situaţiei prezente, la care cartea lui Jünger pretinde a contribui. În prima fază a activităţilor sale, şi mai presus de toate în cărţile sale Feuer und Blut (1926) şi Der Arbeiter (1932), el a perceput pe bună dreptate că éra începută în Vest cu apariţia civilizaţiei mecanice şi a primelor războaie „totale” este caracterizată de emergenţa forţelor „elementare” operând într-o manieră distructivă, nu doar la nivel material ci şi spiritual, nu doar în vicisitudinea războaielor, dar şi în viaţa cosmopolită mecanizată. Meritul lui Jünger în această primă fază a gândirii sale este că a recunoscut eroarea fatală a celor care gândesc că totul poate fi readus în ordine, că această nouă lume ameninţătoare, în continuă avansare, ar putea fi supusă pe baza viziunii asupra vieţii şi valorilor epocii viitoare, adică a civilizaţiei burgheze. Pentru ca o catastrofă spirituală să poată fi evitată, omul modern trebuie să fie capabil de dezvoltarea propriei fiinţe într-o dimensiune superioară – şi prin această conexiune Jünger a anunţat acel cuvânt de ordine numit „realism eroic” şi a evidenţiat idealul de „persoană absolută” capabilă să-şi măsoare sinele cu forţele elementare, capabil de obţinerea celei mai înalte însemnătăţi a existenţei în cele mai destructive experienţe, în acele acţiuni unde individul nu mai contează: omul aclimatizat la cele mai extreme temperaturi şi având în spate „punctul zero al oricărei valori”. Este evident că în toate acestea Jünger a avut un presentiment al nivelului metafizic al vieţii în al treilea din domeniile pe care le-am menţionat. Însă în această nouă carte vedem că el confundă acest domeniu cu primul şi că principalele puncte de referinţă pentru oriceea ce Jünger asociază cu simbolul Vestului sunt extrase într-o mare măsură din zona intermediară – totuşi suficient de departe de „punctul zero al oricărei valori” şi nu complet incompatibile cu ideile iubite în precedenta perioadă burgheză, chiar dacă ridicate la o formă demnă şi integrate cu câteva din valorile bunelor tradiţii europene.
Acest lucru duce la o confuzie periculoasă a orizonturilor şi marchează o mişcare retrogradă de la poziţiile atinse deja de Jünger în perioada lui de început. Lucrările sale mai recente, inclusiv cea pe care am discutat-o, deşi sunt bogate în sugestii interesante, nu oferă nimic care să aibă o reală valoare fundamentală. Ba mai mult, am văzut că în cartea privind Nodul gordian Estul este o noţiune unilaterală şi parţial arbitrară care nu are nimic de a face cu actuala realitate a civilizaţiilor orientale tradiţionale înalte, în timp ce prin întreaga operă percepem cu claritate reacţiile celor care, fără a avea niciun sens adecvat al distanţei, trag concluzii din cele mai recente vicisitudini politice şi ar reduce conflictul dintre Est şi Vest la un conflict între lumea naţiunilor democratice euro-americane (cu propriile idealuri uzate pe care încearcă să le prezinte în termeni de nou umanism european) şi lumea comunist-sovietică.
Traducere: Ovidiu Preda
Sursa: http://www.centrostudilaruna.it/the-gordian-knot.html
