Mărirea și decăderea tradiției politice poloneze: Partea I Hoarda albă

Herman Warren 9 noiembrie 2014 1 comentariu

În lucrarea lui Ernst Jünger Problema lui Aladdin, eroul german al Primului război mondial şi talentat povestitor descrie un prieten polonez pe care îl numeşte „Jagello”. Numele este, în mod clar, o referinţă la dinastia poloneză medievală jagellonă, care a supravieţuit până în perioada modernă timpurie. Scopul acestui personaj este de a reliefa portretul pe care Jünger îl face spiritului polonez. Jünger scrie: „un polonez fără cal este de neimaginat; dragostea lui pentru cai o depăşeşte chiar pe cea a ungurilor. El a persistat prea mult în această dragoste, chiar în detrimentul lui”. Din acest portret al caracterului polonez preluăm numele Jagellon şi îl folosim pentru a descrie una dintre culturile politice tradiţionale ale Europei de Est.

Ideea jagellonă este legea unei aristocraţii călare, o tradiţie care vine mai ales din Polonia, dar care se manifestă de asemenea în Ungaria, o ţară cu care Polonia a avut legături stabile. Acest spirit jagellon a fost numit „Tătar” – nu rasial, desigur, ci politic. Fr. Matt Johnson a argumentat că ideea politică a Poloniei a fost nu atât feudalismul, care este în ultimă instanţă bazat pe loialitatea faţă de rege, cât mai degrabă sclavia. Polonia medievală spre modernă, susţine Fr. Johnson, era mai curând o republică aristocratică decât ceea ce se înţelege în mod curent prin regat, căci Polonia nu a dezvoltat niciodată instituţii naţionale centralizate.

De asemenea, tipic în ideea jagelloniană este modul în care nobilii polonezi lasă să cadă întreaga economie poloneză în mâinile enormei populaţii evreieşti din ţară – cea mai mare din Europa. De ce? Ideea jagellonă se opune cu acuitate oricărei idei despre ţărănimea liberă sau măcar mulţumită. În cele mai multe ţări europene clasele comerciale trebuiau să facă faţă competiţiei evreieşti, în timp ce în Polonia nobilimea i-a folosit în mod deliberat pe evrei împotriva acelor clase într-o măsură nemaiîntâlnită nicăieri în altă parte.

Ideea jagellonă rodeşte atât din punct de vedere ideologic cât şi practic în regatul polonezo-lituanian al modernităţii timpurii. Ideologia „sarmatismului” susţine că nobilii polonezi sunt de rasă diferită faţă de ţăranii polonezi pe care-i conduc, considerându-se descendenţi din vechii călăreţi sarmaţi. Această ideologie susţine în mod eronat că sarmaţii erau un popor turcic mai degrabă decât arian şi că presupusa lor descendenţă în Polonia era egală cu cea a rivalilor lor turci, şi/dar superioară ţăranilor slavi. În ciuda nenumăratelor confuzii şi rele intenţii, sarmatismul a dovedit o percepere iniţială a complexului cultural al călăreţului la vechii indo-europeni.

Ideea jagellonă a durei dihotomii stăpân-sclav este interesantă. Poate că Nietzsche se raporta la sarmatism atunci când, în din ce în ce mai instabila sa ultimă perioadă, a pretins că este descendent polonez. Spre deosebire de tradiţiile monarhiste creştine din ţările germane din Vest şi Bizanţ, Moldova şi Statul Moscovit în Est, ideea jagellonă poate fi privită ca protonietzscheană în dimensiunea sa filosofică.

În opera sa postumă menţionată anterior în articolul nostru Adevăratul Turan, Oswald Spengler arată că spiritul autenticilor arieni era nu cel al civilizaţiilor avansate rezultând din altoirea lor pe mai vechile culturi ale Sudului, ci acela al hoardelor asiatice călare. Hoarda asiatică de călăreţi, subliniază Spengler, a fost la origini o invenţie a indo-europenilor albi adoptată mai târziu de turco-mongoli.

Sarmatismul a fost de asemenea în mod clar un precursor al pan-turanismului, ale cărui aspecte adevărate sau false Spengler le-ar fi diferenţiat în mod lucid dacă ar fi trăit pentru a-şi desăvârşi lucrarea Declinul Occidentului. Aşa cum am menţionat în Adevăratul Turan, evidenta ideologie pan-turanistă a Ungariei a fost, de fapt, iniţiată în secolul XIX de un evreu, nu de un maghiar. Lucrul acesta este normal, pentru motivul că, aşa cum am menţionat mai sus, ideea jagellonă a mers mână în mână cu controlul evreiesc al economiei ţării. După cum nota Werner Sombart, toate ideile politice moderne au fost, într-o anumită măsură, modelate de influenţele economice evreieşti. Este de aceea imposibil ca sarmatismul, născut în ţara în care evreii au avut un control asupra economiei mai puternic decât oriunde în altă parte în Europa (probabil chiar şi în Veneţia renascentistă) să fie liber de asemenea influenţe.

În orice caz, spre deosebire de alte epoci neopăgâne influenţate de puterea economică evreiască, precum Renaşterea şi aşa-numitul Iluminism, ideea jagellonă a fost singura idee neopăgână europeană care s-a apropiat de reînvierea a ceva autentic indo-european – chiar dacă într-o formă distorsionată. Renaşterea şi filosofiile umanismului iluminist nu au fost în mod autentic indo-europene, ci supravieţuiri superficiale ale păgânismului vechi european (european pre-arian), având de asemenea considerabile influenţe cabalistice. Prin contrast, sarmatismul a demonstrat o înţelegere a ceea ce hoardele ariene iniţiale erau cu adevărat, chiar dacă le-a amestecat cumva cu imitatorii lor târzii dintre turco-mongoli.

Într-o carte despre strălucitorul şi excentricul filosof naţionalist japonez de început de secol XX Ikki Kita, biograful George M. Wilson descrie admiraţia lui Kita pentru mongolii lui Ginghis Han: „Respingând viitoarea încredere în civilizaţia occidentală, Kitta a întors în acelaşi timp spatele şi moştenirii orientale. În locul tradiţiei fundamentale chineze a confucianismului şi societăţii civile, el a subliniat tradiţia hoardelor de războinici mongoli”. În ultimă instanţă, ideea jagellonă poate fi privită ca un corespondent alb-european mai timpuriu al acestui sentiment.