Un peisaj geografic determină destinul poporului care îl locuiește. Un popor care cucerește un teritoriu și se stabilește în el acceptă legea acelui teritoriu, conștient sau nu de lucrul acesta. S-ar putea da foarte multe exemple în acest sens; dar, cum aici ne interesează Ungaria, să încercăm să subliniem profilul spaţiului geoistoric ocupat de poporul ungar, fiindcă acesta a influenţat în manieră decisivă destinul său istoric.
Este vorba despre spaţiul care a fost numit Bazinul Panonic (după numele popăorului iliric care l-a locuit în antichitate) sau Bazinul Carpatic (după numele lanţului muntos care îl delimitează la nord şi la est). Închis între Alpi, Caprpaţi şi Balcani, Bazinul Panonic este cea mai vastă şi cea mai închisă dintre cele patru unităţi teritoriale traversate de Dunăre (celelalte trei sunt, la vest, spaţiul bavaro-suab şi cel al Austriei de jos şi, la est, cel valaho-bulgar). Bazinul Panonic nu are un litoral marin: este o câmpie vastă care configurează un sector de cerc delimitat de masive muntoase. Pare că întreaga sa greutate, sprijinindu-se pe coastele Adriaticii şi pe regiunea balcanică, protejează sau ameninţă Europa şi Mediterana.
Într-adevăr, Bazinul Panonic reprezenta o ameninţare între sfârşitul antichităţii şi prima jumătate a Evului Mediu, în perioada „invaziilor barbare”, cum au fost numite în Italia, sau „migraţiei popoarelor”, cum spun ungurii (népvandorlás, cf. germ. Völkerwanderung). Goţi, gepizi, huni, avari şi, în sfârşit, unguri, au făcut, într-un prim moment, din această fortăreaţă naturală aşezată între Orient şi Occident, punctul de plecare al incursiunilor lor militare.
Ungurii erau un popor ugric, aparţinând, astfel, ramurii orientale a trunciului fino-ugric (ramura occidentală este cea finică). La rândul său, trunchiul fino-ugric este înrudit cu grupul altaic, care cuprinde poparele turce, mongole şi manciu-tunguşi. Acest popor ugric, care a fost văzut în regiunea cuprinsă între Kama şi Urali, după circa 2000 de ani a trecut Kama şi s-a stabilit în apropierea actualei Başchiria. Aici, între Volga, Kama, Belaia şi Urali, ungurii au convieţuit câteva secole cu bulgarii (care erau şi ei un popor turcic) şi de la aceştia au deprins agricultura şi creşterea animalelor, transformându-şi astfel stilul de viaţă de vânători şi păstori. Însuşi numele de „unguri” cu care acest popor a fost desemnat derivă din numele etnic al bulgarilor, „onogur”, care înseamnă „zece săgeţi” (on ek/eg), adică „zece triburi”.
Ungurii şi bulgarii turcici s-au stabilit apoi în sud-vest, între Urali, Caucaz şi Marea Neagră, unde au rămas până spre sfârşitul sel. Al VII-lea d. Hr., când bulgarii s-au scindat în două ramuri, dintre care una s-a îndreptat cître Peninsula Balcanică, unde este şi acum. Veniți în contact cu cazarii, un popor turcic care îşi extinsese proprie dominaţie între Marea Neagră şi Marea Caspică, ungurii au trăit un timp în această regiune, într-un context etnic eterogen, până când, tentaţi de alte migraţii, s-au mutat în Lebedia, între Donul de Jos şi Marea de Azov. Dar presiunea altui popor turcic, pecenegii, a împins apoi către vest ramura ungară, care s-a găsit astfel între Nipru şi Dunărea de Jos. Când această nouă poziţie a fost atacată de pecenegi şi bulgari, ungurii au fost constrânşi să urmeze migraţia către Occident. Astfel, în jurul anului 895, circa 200.000 de cavaleri unguri, însoţiţi de familiile lor, au traversat pasul carpatic din Verecke şi s-au răspândit în câmpia dintre Tisa şi Dunăre, locuită de triburi de diferite etnii.
Ungurii erau organizaţi în zece triburi, dintre care şapte propriu-zis ugrice şi trei cabarde (şi cabarzii erau un popor turcic). Dintre toate, cel mai important era tribul magyar, al cărui şef, Arpad, conducea întreaga comunitate. Acest trib şi-a extins denumirea de magyar pentru întregul popor ungar.
Într-adevăr, Magyarország (lit. „ţară mare”) este astăzi, în baza noii constituţii ungare, denumirea oficială a Ungariei.
Această decizie nu este pe placul criticilor duri ai noii constituţii ungare. Ziarul „Corriere della Sera”, de pildă, a scris că denumirea Magyarország („Ungaria”) în loc de Magyar Köztársaság („Republica Ungară”) reaminteşte retorica unei grandori naţionaliste care părea depăşită.
* * *
Aşadar, în 895 a avut loc acel eveniment pe care ungurii îl numesc „ocuparea patriei” (honfoglalás) şi care a iniţiat o nouă etapă a istoriei lor.
Spuneam că Bazinul Panonic reprezenta o ameninţare pentru Europa acelei epoci. Într-adevăr, în prima jumătate a secolului următor ungurii au întreprins zeci de expediţii în diverse zone ale Europei. Din Bizanţ până în Pirinei ungurii au semănat teroare, au devastat sate, au cucerit oraşele mai puţin fortificate, au pradat şi au luat prizonieri. „Nunc te rogamus, licet servi pesimi, – ab Hungarorum nos defendas jaculis”: astfel se rugau oamenii din Emilia cerului, pentru a-i proteja de săgeţile cavalerilor unguri. Identificaţi cu hunii, ungurii erau văzuţi ca un al doilea „bici al lui Dumnezeu”; li se spunea fiii diavolulului şi strigoi avari, erau recunoscuţi ca oamenii lui Gog şi Magog.
Cu Henric I Păsărarul a început totuşi recucerirea Europei creştine contra incursiunilor ungare. Suveranul saxon, care într-o primă fază era constrâns să plătească tribut ungurilor pentru a evita distrugerile lor, îi învinge în 933 într-o bătălie deschisă. În 955 fiul său Otto I a zdrobit din nou la Lechsfeld hoarda ungară care asaltase Augusta (Augsburg). Ca urmare a înfrângerii, şefii ungurilor şi-au dat seama că trebuie să schimbe tactica: trebuiau să stabilească raporturi de bună vecinătate cu Sfântul Imperiu Roman, renunţând definitiv la seminomadism şi la incursiuni, şi stabilindu-se pentru totdeauna în bazinul carpatico-danubian.
Pentru a duce la bun sfârşit această schimbare, ungurii trebuiau să se legitimeze, să abandoneze religia părinţilor (o formă de şamanism apropiată de cea a popoarelor finice şi prototurcice) şi să adopte religia creştină. Principele Taksony cere Sfântului Scaun să trimită un episcop printre unguri; succesorul său Géza s-a botezat; fiul lui Géza, Vajk, şi-a asumat numele creştin de Ştefan (István), în anul 1000 a primit coroana Ungariei de la Papa Silvestru al II-lea şi a procedat hotărât la convertirea triburilor ungare.
Barbarii prădători au devenit santinela Europei creştine pe graniţa orientală. Dacă limes-ul Imperiului Roman era marcat la est de cursul Dunării, după 1000 limes-ul oriental al Europei medievale este reprezentat de regatul Ungariei.
* * *
Ca urmare, trei imperii s-au înfruntat pentru a controla spaţiul brăzdat de Dunăre: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman şi cel Imperiul Rus, fiecare urmând o altă direcţie de înaintare. Austriecii au coborât pe firul apei, turcii l-au parcurs invers, armata rusă l-a traversat.
În Imperiul Habsburgic, care controla bună parte din spaţiul danubian până la sfârşitul primului război mondial, centrul de gravitate nu era ocupat de germani (cu excepţia coloniilor suabe care erau împrăştiate din loc în loc), ci de masa compactă a ungurilor. Ungaria constituia nervul imperiului: în centrul geometric al monarhiei habsburgice, în centrul bazinului danubian, se găseau Buda şi Pesta, în timp ce Viena se găsea la periferie, în apropierea graniţei occidentale. Periferice erau şi alte teritorii: Transilvania, Bosnia, Carintia, Stiria, Slovacia, Boemia, Galiţia. Pe harta geografică, monarhia danubiană apare ca o Ungarie prelungită spre nord şi vest.
Acesta este fondul geopolitic al Compromisului (Ausgleich, Kiegyezés), reforma constituţională din 1867, pe care Viena a fost constrânsă s-o adopte ca urmare a înfrângerii suferită în războiul austro-prusac din anul precedent, recunoscând blocului compact al ungurilor o pondere decisivă. În virtutea Compromisului, Imperiul austriac devenea o „monarhie austro-ungară”: o monarhie duală care, sub acelaşi suveran (Împărat al Austriei şi Rege al Ungariei), se articula în două regimuri diferite. Dacă ministerele competente pentru politica externă, politica economică şi cea militară erau comune, pe lângă armata imperial-regală exista şi o armată naţională austriacă (Landwehr) dar şi o armată naţională ungară (Honvéd), în timp ce chestiunile financiare şi cele comerciale erau reglate de acorduri reînnoibile la fiecare deceniu.
Ungurii nu erau numai poporul central al bazinului dunărean, dar erau şi unicul ce aparţinea numai acestuia, unicul a cărui limbă nu era vorbită nicăieri în altă parte. Patria ungurilor (ca de altfel şi cea a cehilor, a slovacilor, a slovenilor şi croaţilor) se găsea cu totul între graniţele monarhiei habsburgice, în timp ce alte popoare (germanii, sârbii, românii, ucrainenii, polonezii, italienii) erau parţial aşezaţi între graniţele habsburgice şi parţial în afara lor.
Nu e corect să formulăm ipoteze despre fapte istorice care nu s-au verificat; cu toate acestea, sunteţi tentaţi inevitabil să spunem că Austro-Ungaria ar fi devenit o Ungarie Mare dacă primul război mondial nu ar fi pus capăt existenţei imperiului, reducând între altele Ungaria la un teritoriu minim.
Într-adevăr, graniţele Ungariei postbelice, stabilite în noiembrie-decembrie 1918, nu cuprindeau: 1) oraşul Temesvár (Timişoara), unde a fost proclamată Republica Banatului; 2) o parte a Transilvaniei, care a fost anexată Regatului României; 3) Slovacia, care a devenit parte a nou-născutului stat cehoslovac; 4) Croaţia, Slavonia şi Voievodina, care au fost unite noului Regat al sârbilor, croaţilor şi slovenilor; 5) oraşul Fiume, care, obiect de dispute teritoriale, a fost ocupat la început de trupe anglo-franceze şi imediat după aceea de legionarii lui D’Annunzio, pentru a fi apoi anexat Regatului Italiei; 6) oraşele Pécs, Mohács, Baja e Szigetvár, care au fost puse sub administraţie provizorie sârbo-croată (dar au fost ulterior restituite Ungariei).
Graniţele definitive ale statului ungar, fixate de Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, au privat Ungaria de alte teritorii: 1) restul Transilvaniei, care a fost şi el atribuit României; 2) Rutenia subcarpatică, care a devenit parte a Cehoslovaciei; 3) o bună parte din Burgenland, care a fost atribuită Austriei.
În felul acesta suprafaţa teritorială a Ungariei s-a redus cu două treimi. Noul stătuleţ nu mai avea acces la mare, pe care Regatul Ungariei îl menţinuse, prin teritoriile Croaţiei, pentru mai mult de 800 de ani. Cum se spunea în epocă cu un cert sarcasm, Ungaria devenise unica ţară din lume care se învecina cu sine însăşi pe orice parte. La această butadă se adăuga alta: Ungaria, pe lângă faptul că era o monarhie fără rege, era o ţară fără ieşire la mare condusă de un amiral.
Populaţia micuţei Ungaria postbelică se ridica la 7 milioane d elocuitori: cu 12 milioane mai puţin decât Regatul Ungariei, care avea 19 milioane.
Populaţia provinciilor pe care Ungaria a trebuit să le cedeze altor state era în majoritate non ungară; în anumite cazuri, totuşi, ea cuprindea semnificative minorităţi ungare, în timp ce în unele teritorii (Slovacia meridională, unele părţi din Transilvania şi din Voievodina) majoritatea era ungară. Să dăm datele pe care recensământul din 1910 le-a înregistrat în legătură cu populaţia ungară din provinciile pierdute: Transilvania 1.662.000 (32%), Slovacia 885.000 (30%), Rutenia subcarpatică 183.000 (30%), Voievodina 420.000 (28%), Burgenland 26.200 (9%), Croaţia 121.000 (3,5%), Slovenia 20.800 (1,6%). Prin efectul Tratatului de la Trianon populaţia ungară s-a diminuat în toate aceste regiuni; cu toate acestea minorităţi ungureşti semnificative sunt şi astăzi prezente aici, mai ales în România, Slovacia, Serbia şi Ucraina.
* * *
Nu e necesar să ne oprim asupra efectelor devastatoare produse până în zilele noastre de tratatele de pace pe care învingătorii din primul război mondial l-au impus puterilor învinse, în Europa şi în Orientul apropiat, creând situaţii din care au izbucnit diverse conflicte.
În ce priveşte Ungaria, cererea de revizuire a Tratatului de la Trianon a găsit susţinere la acele state care au fost şi ele într-un fel penalizate de tratatele de pace, mai ales Germania şi Italia. Astfel, Ungaria a aderat la Pactul Anticomintern şi apoi, la 20 noiembrie 1940, la Pactul Tripartit. De apropierea de Roma şi Berlin ea a cules roadele la 30 august 1940, când miniştrii Reich-ului şi Italiei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, au emis la Viena o decizie arbitrară care restituia Budapestei o parte din teritoriile atribuite României de Tratatul de la Trianon: Transilvania septentrională, cuprinzând Oradea, Clujul şi regiunea secuiască.
Ca urmare a victoriei puterilor aliate, Ungaria a ieşit din conflict cu aceleaşi graniţe stabilite la Trianon, întărite de controlul sovietic şi pentru patruzeci de ani a făcut parte din spaţiul geopolitic controlat de URSS.
Dar Ungaria a fost chiar cea care, la 23 august 1989, a iniţiat dărâmarea Cortinei de Fier, favorizând exodul a mii de germani din RDG. Cu căderea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier, cu disoluţia Pactului de la Varşovia, disoluţia URSS-ului şi răsturnarea sistemului comunist, Ungaria s-a orientat către modelele economice şi politice ale Europei Occidentale, astfel că în 1989 Republica Populară Ungară a încetat să mai existe.
În mai 1995 s-a ţinut la Budapesta adunarea parlamentară a NATO. Ungaria încă nu era ţară membră, dar aderase la „Parteneriatul pentru pace” creat de NATO în 1994 şi îşi dăduse acordul pentru instalarea unei baze militare americane la Taszár, în apropierea frontierei bosniace. La 12 martie 1999 Ungaria a intrat oficial în organizaţia militară atlantică şi, ca atare, a trimis în Iraq 300 de militari, oficial fără sarcini operative de luptă.
La summit-ul Uniunii Europene ţinut la Copenhaga în 13 decembrie 2002 a fost decis ca de la 1 mai 2004 Ungaria (împreună cu alte nouă state) să facă parte din Uniune. Decizia a fost confirmată la 12 aprilie 2003 printr-un referendum la care au participat 45% din cei cu drept de vot; 84% dintre votanţi s-au exprimat în favoarea integrării în UE.
Aderând la Uniunea Europeană, Budapesta gândea că urmau să se rezolve problemele inerente cu frontierele statale instituite de Tratatul de la Trianon, frontiere care îi separau pe ungurii din Ungaria de conaţionalii lor ce trăiau în ţările vecine. Nu numai pentru aceasta, dar şi pentru a stabiliza zona, guvernul ungar a lucrat pentru apropierea de Uniunea Europeană a unor ţări ca Croaţia, Serbia şi Ucraina.
* * *
Dezmembrarea Ungariei odată cu Tratatul de la Trianon e o temă prezentă şi în noua Cartă constituţională ungară, care declară în Preambul: „Promitem să păstrăm unitatea spirituală şi morală a Naţiunii noastre, ruptă în bucăţi (részekre szakadt) de furtunile secolului trecut”. Asupra acestui punct al Constituţiei se bazează extinderea cetăţeniei ungare, cu dreptul de vot corespunzător, către conaţionalii care sunt cetăţeni ai ţărilor învecinate.
Această decizie, care îi face pe unii să se teamă că va da naştere la tensiuni cu Slovacia şi România, a constituit şi ea obiectul criticilor îndreptate împotriva noii Constituţii ungare, care, chiar dacă a fost aprobată de două treimi din Parlamentul de la Budapesta, a fost considerată ca antidemocratică de către liderii sistemului politic occidental, printre care secretarul de stat al SUA.
Primul punct care a fost contestat a fost referinţa la Dumnezeu şi la religie, despre care s-a vorbit direct ca despre o inspiraţie „clericală” şi un proiect „teocratic” (ignorându-se că principalul exponent al unui astfel de presupus proiect, primul ministru Viktor Orbán, este de confesiune calvinistă…). Şi aceasta deoarece textul constituţional se deschide cu versul iniţial al Imnului lui Ferenc Kölcsey (1790-1838): „Doamne, binecuvântează Ungaria!” (Isten, áldd meg a Magyart), poezia care, pusă pe muzică de Ferenc Erkel, a devenit imn nţional. Ungurii ar putea răspunde că şi imnul naţional italian, evocând o Victorie personificată poetic, spune „Sclava din Roma – Dumnezeu a făcut-o”. În rest, criticii presupusului caracter clerical al Constituţiei ungare, începând cu d-na Clinton, nu au adresat aceeaşi critică Statelor Unite, unde adesea preşedintele îşi încheie discursurile cu „God bless America!” şi unde bancnotele conţin înscrisul „In God we trust”.
Dar nu este vorba numai despre versul din Imnul lui Kölcsey. În Preambul, intitulat Profesiunea de credinţă naţională, se citeşte: „Suntem mândri că acum o mie de ani regele nostru Sfântul Ştefan a aşezat statul ungar pe fundamente solide şi a a făcut din patria noastră o parte a Europei creştine”. Astfel de afirmaţii au fost judecate ca fiind contrare valorilor laice din care se inspiră Uniunea Europeană şi au fost considerate discriminatorii faţă de credincioşii altor religii. Dar acest lucru este dezminţit de faptul că acelaşi text constituţional recunoaşte caracterul multiconfesional al Ungariei, fiindcă declară: „Respectăm diversele tradiţii religioase ale ţării noastre”. Apropos de aceasta merită să amintim că noua lege ungară a religiilor garantează recunoaşterea oficială din partea statului a treizeci de comunităţi religioase, mai mult decât cele cu care Republica Italiană a încheiat un concordat sau o înţelegere. Trebuie de asemenea să adăugăm că, înainte ca această lege să fie emisă, organizaţiile religioase, parareligioase sau pseudoreligioase subvenţionate de la buget erau mai bine de 300. Era suficient să strângi câteva sute de semnături şi oricine putea aspira să încaseze, în numele propriei „biserici”, unu la sută din veniturile declarate de contributori. Contrar a ceea ce se vrea a se crede de către cei din tabăra drepturilor omului, toate aceste organizaţii nu au fost interzise, ci doar au devenit simple asociaţii private.
Un alt articol constituţional care a provocat supărări notabile printre susţinătorii „drepturilor omului” este articolul L (prima parte a Cartei), care defineşte familia ca o „comunitate de viaţă (életközosség) între un bărbat şi o femeie”.
Într-un raport din 31 martie 2011, Amnesty International considera în mod particular problematic faptul că noua Constituţie nu interzicea discriminarea bazată pe orientarea sexuală. În Parlamentul European, Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (care reuneşte diferite formaţiuni politice, printre care l’Italia dei Valori) a protestat contra acestui articol, care discriminează cuplurile homosexuale „pe baza unor valori specifice, ca fidelitatea, loialitatea, preeminenţa comunităţii şi a naţiunii asupra individului”.
În partea a doua a textului constituţional, care priveşte drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, o respingere asemănătoare a suscitat art. II, care afirmă că viaţa umană este protejată chiar din momentul în care a fost concepută. Celor care susţin că un atare articol violează valorile europene trebuie să li se explice că, dimpotrivă, acesta este perfect conform cu principiul dreptului roman după care „infans conceptus pro nato habetur” (copilul conceput este considerat ca născut).
Dincolo de alte acuzaţii pe care apărătorii „drepturilor omului” le aduc Constituţiei noi, aceasta din urmă atinge vârful eterodoxiei, prin aceea că retrimite legislatorului îndeplinirea unei dispoziţii ce priveşte Banca Centrală Naţională, inspirând o serie de reforme constituţionale care priveau punerea activităţii de creditare în serviciul comunităţii şi nu al speculatorilor.
Este, deci, vorba despre o luptă care opune guvernul şi poporul ungar puterii bancare occidentale, ca şi forţelor ideologice şi politice susţinute de aceasta.
În istoria sa trecută, Ungaria s-a găsit între Orient, de unde provenea poporul său, şi Occidentul european, în care s-a inserat. A trebuit să aleagă – şi, uneori, alţii au ales pentru ea – între stepă şi câmpia danubiană, între şamanism şi creştinism, între Bizanţ şi Roma, între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic, între Pactul de la Varşovia şi Alianţa Atlantică.
Astăzi, problema unei alegeri nu se pune, cel puţin până în acest moment. Totuşi, în timp ce Occidentul pune sub acuzaţie Ungaria, suscitând euroscepticismul poporului său, sau chiar eurofobia, la est de Ungaria a intrat oficial în vigoare, la 1 ianuarie anul acesta[1], acordul semnat de Rusia, Bielorusia şi Kazahstan pentru instituirea unei uniuni vamale concepută ca nucleu al unei uniuni eurasiatice, la care ar trebui să adere succesiv Kârgâzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Armenia, Moldova şi Ucraina.
Nu se ştie ce a vrut să spună Viktor Orbán prin declaraţia sa „există viaţă şi dincolo de Uniunea Europeană” şi nu ne putem hazarda în interpretări şi prognosticuri, chiar dacă “Washington Post” a avertizat asupra riscului ca Ungaria să devină un avanpost al Rusiei.
Trad. Cristi Pantelimon
sursa: claudiomutti.com
