În plin război rece, Ministerul Apărării al Statelor Unite a avut ideea să pună în operă, în secret bineînţeles, ceva ce semăna izbitor cu Internetul de azi, adică un sistem interconect de computere care să prevină tot ceea ce i-ar fi putut lua prin surprindere pe liderii americani, dar şi pe aliaţii lor de-atunci. Nu discutăm acum despre capacitatea reală de ripostă a superputerii lumii, numită şi jandarm mondial, pentru că oricât de bine i-au spionat americanii pe ruşi, a fost nevoie de un uragan ca Washingtonul să descopere, cu stupoare, că Moscova reuşise să instaleze, în Cuba lui Fidel Castro, la doar câteva zeci de mile de coasta americană, rachete cu focoase nucleare. Şi au mai fost momente în care se spune că doar întâmplător omenirea a scăpat de o catastrofă nucleară. Dar, deşi era să avem soarta dinozaurilor, jandarmul mondial n-a putut bara ofensiva tehnică şi propagandistică a imperiului moscovit, deşi s-au depus eforturi teribile.
Să ne amintim că, după lansarea primului sputnic rusesc şi-apoi a unui satelit cu om la bord, Iuri Gagarin, spaimei liderilor americani că ruşii ar putea avea iniţiativa în cursa înarmărilor, mutând confruntarea în cer, i-a urmat o teribilă cursă de urmărire pe care esticii n-au fost în stare s-o gestioneze nici tehnologic şi nici economic. După ce americanii au pus piciorul pe Lună, descurajând o nouă victorie propagandistică rusească, a urmat o perioadă în care lansarea sateliţilor de cercetare şi de comunicaţii intrase în rutină. În urma şi sub acoperirea lor veneau însă sateliţii-spion. Începutul globalizării presupunea un control riguros a tot ce mişca în lume încât, dacă Alvin Toffler ar fi avut ideea să continue Şocul viitorului, ar fi fost nevoit să-şi centreze supoziţiile pe ideea de Internet şi spionaj, pentru că, la ora actuală, spionii sunt supravegheaţi de super-spioni, de sateliţi care fură din serverele adversarilor toată seva informaţională. Dar sateliţii-spion – a hotărât nu demult Congresul american – vor putea fi folosiţi şi în scopuri civile. Oare cineva a lăsat garda jos? Nici pomeneală. O nouă clasă de spioni argintii a şi fost concepută în marile laboratoare ale Ministerului Apărării al Satelor Unite, iar o bună parte din aceste minuni ale tehnologiei a şi fost lansată în spaţiu. Un vigilent ochi al Diavolului, un imens satelit-spion supraveghează, într-o singură secundă, 40 la sută din suprafaţa globului. Cineva încearcă să ne liniştească, vorbindu-ne de aplicaţia aptă să ne semnaleze când anume suntem spionaţi. Dar, vai, aceasta este inutilă întrucât suntem spionaţi tot timpul.
Dar orice urmăritor poate deveni, la rându-i, urmărit. China pare a fi ajuns Statele Unite în domeniu în doar zece ani. Asta da performanţă! Datele uşor accesibile, deci şi mie, sunt din urmă cu patru ani, adică de la lansarea cu o rachetă Delta 4 a satelitului Advanced Orion, cu o antenă gonflabilă aproape de mărimea unui teren de fotbal. Probabil chinezii n-o să construiască una şi mai mare, de, să spunem, mărimea Taiwanului, dar, cu siguranţă, nu vor abandona cursa, împânzind cerul cu observatorii lor vigilenţi. Un şef al unui serviciu de informaţii de la noi afirmă că 95 la sută dintre sateliţii care se rotesc în jurul pământului sunt de spionaj. Se interceptează totul, îşi continuă domnia sa consideraţiile, mai dificilă fiind decriptarea mesajelor. Dar putem bănui că acesta nu-i, pentru performeri, un obstacol insurmontabil, cei interesaţi ajutându-se adesea între ei. Cu toate trecătoarele conflicte dintre Statele Unite şi Germania, aceste state colaborează în spionarea celorlalţi prin satelit. Dar, de obicei, nici terţii care pot face asta nu se lasă intimidaţi de astfel de aranjamente, încercând să se descurce şi singuri, cum sunt japonezii şi israelienii.
În timpul evenimentelor orchestrate de ruşi în Ucraina, activitatea celestă s-a intensificat. Avertizaţi că sunt observaţi, oamenii lui Vladimir Putin fac ceea ce ştiu cel mai bine să facă, adică diversiuni, potemkiade, mutând de colo-colo bombardiere nucleare, fie şi pentru a le da frisoane occidentalilor.
Avionul doborât de separatiştii ruşi în estul Ucrainei face parte din ceea ce Moscova ştie că produce derută, un avertisment pentru occidentalii slabi de înger că pe-acolo nu se trece. E posibil – de ce nu? – ca oastea lui Igor de la Doneţk să fi acţionat cu de la sine putere, asta nu se vede din înalt, dar, cu siguranţă, doborârea avionului de pasageri e isprava sinistră a separatiştilor. Ce va urma e greu de prevăzut, certă şi regretabilă fiind doar deruta Occidentului. În predictibilitate nu putem merge pe mâna unui fost kaghebist, ca Vladimir Tismăneanu, care ţine să ne asigure că „vetustă şi sufocantă, lumea lui Putin aparţine unor timpuri apuse”. S-ar putea să fie vorba de un nou început, pentru că, de la celebrul îndemn adresat de Stalin „fraţilor şi surorilor” de a apăra măicuţa Rusie, ruşii n-au mai fost niciodată atât de unanimi în a-şi susţine tătucul cum sunt acum.
