În fiecare dimineață trec pe lângă cei patru duzi care au scăpat de furia estetizantă și igienizantă a societății: crengile le-au crescut fără măsură, strada sub ei e plină de dude strivite, copiii bat mingea toată după-amiaza la umbra lor, tinerii nu-și mișcă fundurile obosite de prea multă carte de pe băncile de sub ei… în fine, toate relele se adună mișelește și lacome sub acești patru pomi uitați de lumea bună. La doi pași începe șirul interminabil de duzi tunși și mediocri, la distanțe egale unul de altul și de tot ce răsuflă. Din spatele geamurilor fumurii domni cu cravate scumpe și doamne cu sentimente ieftine se indignează de mizeria expusă la intrarea în cartierul lor exclusiv. Nimeni nu îndrăznește să îi taie pentru că nimeni nu este sigur în al cui departament sau pe a cui răspundere sunt, dar nici nu-i pot ignora: e vina primăriei, mâine sun să trimită pe cineva, se scandalizează zgomotoși, întorcându-se cu lehamite spre priveliști mai liniștitoare.
Cu puține zile în urmă am asistat la o așa numită întâlnire între scriitori români și catalani la Barcelona. Unul dintre puținele evenimente de acest fel care s-au făcut în ultimii douăzeci de ani. În catalană, limbă vorbită de șapte milioane de indivizi, nu există decât două traduceri din literatura română, un scurt Eliade și un și mai scurt Sorescu. Volumul lui Sorescu a avut un succes remarcabil, mai ales în actuala criză economică și culturală, fiind distins cu unul dintre premiile cele mai importante de traduceri. Deci terenul se prezintă gol și propice. Speranțele într-o nouă mișcare de normalizare culturală reînvie.
Sala din Ateneul catalan este plină ochi: cele patruzeci de scaune sunt ocupate și nu considerăm necesar să intrăm în detalii despre costumele de vacanță ale gentlemenilor români sau despre bronzul consoartelor respective. Domnul președinte al Uniunii Scriitorilor se prezintă cu verva sa obișnuită de străinătăți și însoțită de nelipsitele bretele. Fiecare dintre poeții și scriitorii români prezenți (toți de prima categorie) vorbește sau citește un scurt, foarte scurt, fragment din opera proprie, încadrându-se perfect în cele trei minute fiecare, normă despre care încă ne întrebăm ale cui directive tovărășești le urma. Nici un cuvânt de prisos, nici o glumă nepregătită, nici o atenție gazdelor care se plictisesc cu căștile pe urechi negăsind nici un subiect la care s-ar putea alătura grăbiților invitați.
Trei anecdote. Prima: unul dintre domnii cu costum care se ridică să vorbească nu este cunoscut de cupula scriitoricească din București, care îl apostrofează cu un academic „și tu cine ești, mă” și cu tăcere mormântală presărată de zâmbete disprețuitoare când individul se prezintă precum consul onorific la Timișoara și remarcă că principala problemă a relațiilor româno-alte nații este cauzată de înjurăturile românilor ce umblă prin afară la adresa românilor ce stau înăuntru. Intervenția lui nu merită niciun comentariu.
A doua anecdotă: unul dintre scriitorii catalani colaboratori apare, târziu și transpirat, cu o scuză care iscă iar râsete printre români (erau bine, foarte bine dispuși domnii și doamnele cu gândul la productivul turneu literar prin Europa…) și moderate exclamații printre sobrii catalani: „A abdicat regele!”. Pentru unii dintre europeni regele Spaniei este un erou care și-a salvat țara de amarnice lovituri de stat și a menținut ordinea și pacea națională, chiar și după ce dictatorul Franco l-a lăsat singur într-o lume plină de primejdii. Pentru alții este un individ alunecos și fără rușine care și-a trădat tatăl, poporul și, mai recent, consoarta regală, protejat al lui Franco și protector de hoți și lichele. O fi cum o fi, important este că acum, cu o pensie pe măsura eforturilor sale (sau nu, cine mai stă să măsoare?) va putea să vâneze urșii din România în liniște, iar pe motivul noilor legi organice necesare pentru a organiza trecerea coroanei de pe un cap pe altul, Spania va putea amâna la nesfârșit referendum-urile de independență politică pe care Catalonia și Țara Bascilor le cer din ce în ce mai răspicat, schimbarea guvernului de dreapta sau ieșirea din criză. Poporul va avea circenses pentru câteva luni bune, așa poate uită de foame. Apropos de Bourboni, am aflat cu stupoare că în ultima sută de ani coroana lor se odihnește pe o pernă pe măsură, nu mai stă pe capul uns nici măcar la încoronare. Explicația: coroana e prea mare pentru capetele ultimilor regi! Vă asigur că asta am auzit-o cu urechile mele la transmiterea oficială a ultimei ceremonii de la Madrid. S-o fi mărit coroana…
Cineva din sală a răspuns mesagerului cu un entuziasmat „Visca la República!”, al cărui ecou s-a stins rapid în foșnelile grăbite (pentru a disimula ignoranța totală față de istoria țării cu care doreau să inițieze noi relații culturale) ale costumelor de bumbac alb de import.
A treia anecdotă a fost trăită direct și strașnic de rușinos de către cea care consemnează această minicronică. Actul de cunoaștere reciprocă și stabilire de relații bilaterale s-a terminat brusc la exact (după ceas) două ore de la inițiere, iar cei trei-patru colaboratori catalani au rămas la ușa lăcașului cultural cu ochii cât cepele, nevenindu-le să creadă graba cetei de români spre un loc mai pe lângă plajă și unde să se servească și câte o bere rece pe lângă foile cu fragmente din opere geniale de nimeni știute în afara granițelor impuse de înșiși domniile lor. Ca întotdeauna, instituțiile oficiale române, atât cele politice cât și cele culturale, au finanțat bronzul și costumele de jucători de poker și au uitat complet de acel lucru minuscul și care se presupune că este obiectivul muncii lor, adică imaginea României peste hotare. Nici o colaborare, nici o privire spre ușile deschise cu curiozitate de către o nație solidă și respectabilă. Nu am văzut nimic altceva dincolo de aroganță, grabă de a se lăfăi pe banii altcuiva, lipsă de respect pentru gazdele nedumerite. Oamenii noștri și-au continuat turneul zis literar prin Spania, lungindu-l cu diverse și la fel de penibile acte, fără nici un alt rezultat în afara suvenirelor turistice din Barcelona care le vor împodobi pereții de acasă cu trofee ale ignoranței și lipsei de bun-simț.
Mă întorc spre casă, cu fruntea grea de gânduri și speranțe pierdute pentru a nu știu câta oară. Dau colțul și privirea îmi cade pe cei patru duzi netunși, ignorați de oficialități. Ce desfătare intelectuală îmi produce această imagine sălbatică, liberă și spontană, ce poezie nescrisă cuprind acești pomi în crengile lor bezmetice și cuminți! Noroc că, dincolo de oameni, natura rezistă.
