Cine crede că nu există nicio legătură între destinul lui Darius, ţigănuşul aproape omorât în bătaie lângă Paris, şi Bercea Mondialu, bulibaşa care a devastat familia lui Traian Băsescu în ultimele zile, se înşală. Legătura este una singură şi poate fi sintetizată în cuvântul magic libertate! Nu este vorba despre libertatea pe care ne-am dorit-o în 1989, libertatea bună, firească. Este vorba despre libertatea fără limite, căreia abia acum îi descoperim chipul monstruos: este libertatea care ne ameninţă la fiecare pas, căci a depăşit limitele firescului şi s-a metamorfozat în tiranie.
Platon ştia că excesul de libertate duce la tiranie. În Republica, el avertiza că vremurile în care bunicii vor dori să arate şi să fie pe placul nepoţilor, în care profesorii vor fi judecaţi şi se vor teme de elevi şi în care animalele vor avea aceleaşi „drepturi” cu oamenii sunt vremurile „de pe urmă” înaintea tiraniei. Aceste libertăţi se preschimbă, spune Platon, în contrariul lor, adică în tiranie…
Problema societăţii noastre este că excesul de libertate se tratează aproape întotdeauna cu mai multă libertate, iar soluţia limitării libertăţii este considerată aprioric negativă şi nedreaptă. Urmarea e tragică: printr-un mecanism pervers, societatea îşi arată, din când în când, potenţialul „demonic”, totalitar, în gesturi disperate sau cinic calculate, dar negând furibund principiile pe care s-au statornicit relaţiile sociale ale lumii moderne: libertate, egalitate, fraternitate.
Cei care nu sunt de acord cu această perspectivă vor replica: să fie aplicată legea, aşa cum e, legea va rezolva totul, să fie o dictatură, dar a legii. Aceştia nu vor înţelege că simpla aplicare a legii nu va rezolva niciodată problema şi că legalitatea este ea însăşi supusă deviaţiilor principiilor generale ale lumii noastre: pedeapsa capătă astăzi forme din ce în ce mai „umanitare” – şi astfel devine o comedie, iar urmarea este că binele şi răul se amestecă într-o formulă ceţoasă, din care nimeni nu mai înţelege nimic. Mai mult, legea, ca atare, nu este capabilă să distingă binele de rău. Ea are nevoie întotdeauna de o serie de principii de dincolo de sine care să-i întemeieze demersurile. Dar aceste temeiuri se pierd astăzi în negura principiilor liberale, motiv pentru care legea penală, prin definiţie punitivă, este, practic, dezamorsată din start. A pedepsi devine problematic, a greşi este o excepţie care se explică de cele mai multe ori prin condiţiile sociale, iar rezolvarea vine întotdeauna, tautologic, din aceleaşi resorturi sociale, cel mult statale…
Perspectiva este completamente falsă şi falsitatea ei este dovedită de faptele pe care le surprindem uimiţi în jurul nostru: la Paris un pui de ţigan este demolat în bătaie pentru că fură şi fură fără să se oprească. La Bucureşti, şeful unui clan de ţigani este amestecat în marea corupţie la nivel de familie prezidenţială, demolând aproape definitiv imaginea unei justiţii cu sprijin la cel mai înalt nivel (prezidenţial). Cum putem să nu fim tulburaţi de aceste fapte care, aparent, nu au legătură unul cu altul, dar care sunt fără îndoială legate tocmai pentru că se află la extremităţile societăţii: unul, cel mai jos, altul, cel mai sus. Universul social este astfel cuprins de logica unei libertăţi care se exprimă simplu: orice e posibil. Şi mituirea familiei preşedintelui de către ţigani, dar şi linşarea unui ţigan lipsit de apărare într-o suburbie a Parisului. Ceea ce ne perverteşte imaginea tabloului general este dimensiunea fenomenului: la Paris, monstruosul capătă chipul desfigurării „în mic”, la Bucureşti, monstruosul este major şi exprimat prin mijloace „decente”: trafic de influenţă, organe de anchetă, autorităţi. În realitate, sub masca ambelor fenomene pulsează aceeaşi lipsă de măsură a unei libertăţi care şi-a pierdut sensul.
Cei care caută soluţii în peisajul instituţional din mediul înconjurător ar trebui să ştie că soluţia nu este acolo. Nici „integrarea romilor”, nici „lupta împotriva corupţiei”, nici sporirea mijloacelor poliţieneşti nu vor alunga plaga anomiei din societate. Singurul mod de a stopa alunecarea pe panta pe care am pornit este redeşteptarea simţului social al ierarhiei, reinventarea „castelor” sociale şi repunerea legăturilor sociale în perspectivă tradiţională – ceea ce înseamnă abandonarea pe fond a democratismului abstract şi ineficient.
