Se discută de multă vreme despre oportunitatea predării religiei în unitățile de învățământ de stat. Opozanții susţin excluderea acestei discipline (în chiar sensul propriu al termenului) din programa şcoalară, de vreme ce ea „denaturează” firea bunilor noştri mici sălbatici, făcându-i să adopte, fără manifestarea propriului discernământ, religia predată. Se uită, în acest fals argument, că elevii şcolilor noastre sunt, în majoritatea lor covârşitoare, botezaţi în religia dominantă în lumea românească. Ei, profesorii și familiile lor constituie deja o biserică, o comunitate de credință a cărei existență este ignorată. Prin urmare, ei nu mai pot „opta” pentru o religie sau alta. Tentativa excluderii religiei din școală presupune ignorarea apartenenței religioase a copiilor și tratarea lor şi a familiilor lor ca atei. În schimb, li se oferă „libertatea” de a considera şi „chestiunea religioasă” într-un moment oportun al carierei lor de indivizi autonomi. Această opţiune nu va fi, însă, una religioasă, ci înseamnă plasarea în afara religiei de orice fel, căci orice religie consideră inițierea (botezul) ca naşterea reală a omului credincios, act făptuit dincolo de ins şi care nu poate fi în niciun fel anulat prin simpla manifestare a voinţei sau raţiunii lui sau altuia.
Un alt argument împotriva oricărei manifestări a religiei în şcoală este acela că predarea religiei îi traumatizează pe elevi, familiarizându-i prea de timpuriu cu temele suferinţei, violenţei sau morţii. Paradoxal, acceaşi specie de „umanitarieni” deplâng primii cruzimea de care copiii pot da dovadă faţă de animale, faţă de tovarăşi sau chiar faţă de ei înşişi, fără să observe şi aici aceleaşi teme ale sugerinţei, violenţei sau morţii, natural predilecte în interesul celor mici.
Cât despre faptul că s-ar cuveni ca această disciplină să fie facultativă, acest lucru este potrivit cel mult şcolilor ai căror elevi aparţin altor culte. Ar avea sens, poate, revigorarea învăţământului cultic, a şcolilor catolice, protestante, musulmane etc. Pe de altă parte, caracterul facultativ ar fi şi mai adecvat educaţiei civice, care priveşte cultivarea unor valori relative în sine, schimbătoare aşa cum schimbătoare sunt uzanţele civilităţii, urbanităţii sau civismului (care nu are neapărat legătură cu primele două).
Susţinătorii educaţiei nondirective, urmărind eliminarea oricărui model consistent din actul educativ, proiectează generaţii de nevertebraţi şi decerebraţi, atei incapabili să perceapă legătura cu sacrul, fiinţe umane amputate de cea mai complexă din capacităţile lor spirituale. Psihologiile în care se caută astăzi substituţii la dimensiunea religioasă a omului sunt instrumentele boante ale operației. Teologul şi filosoful german Rudolf Otto atenţiona: „celui capabil să-şi fixeze atenţia asupra sentimentelor sale din timpul pubertăţii, asupra tulburărilor sale digestive sau chiar asupra sentimentelor sale sociale, dar nu şi asupra sentimentelor specific religioase, aceluia este greu să-i vorbeşti despre religie” (Otto, [1926]). Tot aceluia nu i s-ar cuveni, însă, să se exprime cu privire la educaţia religioasă a credincioşilor.
Cei care susţin excluderea religiei din şcoli anunţă deja specia hibridă de atei-credincioși care s-ar putea naşte în urma acestor intervenţii, specia acelor neverterbrați-decerebrați (poate ar fi mai potrivit să le spunem devertebrați-necerebrați) care văd în orice afirmare sau manifestare a credinței dovada unor insuficiențe fizice, psihice sau chiar culturale. Ei se afirmă ca persoane credincioase, dar într-un stil propriu, individual, inconfundabil. Riturile pe care le-ar adopta trebuie să fie igienice și agreabile; rânduiala trebuie să se flexibilizeze după programul lor de muncă și relaxare; iar preoții să corespundă întrutotul standardelor morale pe care ei le elaborează și să se așeze, ca probe de comportament, alături de ceilalți funcționari publici sau ofertanți de servicii. Raționamentul curge în tiparele bine însușite: ”noi suntem clienții, fără noi instituția nu ar mai avea niciun rost, așadar să aibă grijă cum ne tratează, să nu mai adopte atitudini paternaliste, să știe care ne sunt nevoile și să ne ajute, altfel trecem la concurență”.
De curând, un sociolog foarte prezent pe micile ecrane, încercând să se abțină de la simplista enunțare a bunelor valori ale secularismului şi să depăşească disputa, susținea că știința poate soluționa problema. Nu putem ști ce să propunem pentru definitivarea programelor școlare dacă sociologii nu află mai înainte ”ce vrea populația de la școală?”. Împielițată întrebare, care pare că are intenția să clarifice, tocmai când rostul ei este să semene confuzie. Căci a te interesa de ce „doreşte populaţia” este total diferit de a te interesa de ce este benefic societăţii.
Desigur că sociologii pot contribui la lămurirea chestiunii, dar pentru aceasta nu este nevoie să facă un sondaj de opinie construit în jurul unei întrebări perverse. Cadrele didactice din învăţământul preşcolar şi şcolar sunt în cunoştinţa faptului că populaţia vrea de la şcoală mai cu seamă adăpostirea copiilor în timpul în care părinţii se ocupă cu altceva decât educarea sau pur şi simplu creşterea lor. Copii plecaţi din casă în zori, întorşi acasă seara, după un program complet de educaţie, adică îmbogăţire a cunoştinţelor, hrănire, odihnă, joacă, igienă. Cum vor fi aceşti copii la maturitate? Cât de mare va fi disponibilitatea lor de a avea, pe lângă performanţe şi cariere, contacte sociale de lungă durată, de tipul ataşamentelor familiale, spaţiale, spirituale? Conform proiectului social atent să răspundă dorinţelor părinţilor lor, deţinători ai unei semnificative puteri de cumpărare a serviciilor educaţionale de acum, zero.
Preocuparea de a răspunde dorinţelor populaţiei este un reflex al gândirii de tip negustoresc: trebuie să fie cunoscută dorinţa, pentru a vinde produsul care îi răspunde. Este un proiect efemer, aşa cum sunt dorinţele înseşi. Sociologia însă ştie să facă mult mai mult decât atât, anume să urmărească păstrarea instituţiilor societăţii reale: familia, vecinătatea, religia, grupul de prieteni. Şcoala, ca şi celelalte instituţii pur formale, trebuie să îşi găsească finalitate în slujirea acestora.
Firesc este ca, într-o societate cu o majoritate covârşitoare a populaţiei (87%!) practicând un anumit cult, să se includă, în programa şcolară, înaintea oricărei forme de educaţie civică, educaţia religioasă. Deprinderea corectă a rugăciunilor, comportamentelor şi atitudinilor cerute în practica religioasă, însuşirea simbolismului religios, pregătirea sărbătorilor ar putea fi numai câteva dintre elementele ce ar putea completa pregătirea religioasă din cadrul familiei. Propunem, aşadar, nu păstrarea religiei ca obiect de studiu în şcoală, ci abordarea religioasă a educaţiei şcolare ca mod de dezvoltare a persoanelor în spiritul identităţii pe care deja o deţin: de membri ai familiei lor, ai culturii locale şi ai bisericii ortodoxe.
