Au fost alegerile pentru Parlamentul European. Rezultatele le ştim cu toţii. Mesajele de campanie le-am văzut cu toţii, dacă nu, cea mai mare parte dintre noi: mesaje puternic naţionaliste („Apărăm”, „Protejăm”, “Mândri” etc.), deci chiar uşor contrar ideii pro-Europa. Am văzut vizitele din teritoriu, am văzut mobilizările clasice de partid (door-to-door şi discuţiile clasice din piaţă sau din faţa bisericii, obligatoriu la sfârşitul săptămânii), au reapărut pungile cu materiale electorale (pixuri, şepci, cani, flyere, broşuri); o campanile tipică, am putea zice. Nimic mai fals. Lăsând la o parte ideea că această campanie a fost un exerciţiu pentru prezidenţiale, după ce s-au scurs, metaforic vorbind, litri de cerneală pe toate analizele dezbătute şi para-dezbătute, un lucru a rămas într-un con de umbră: ce s-a întâmplat cu Mircea Diaconu, de fapt?
Vot anti-sistem? Vot emoţional? Vot de stânga?
Înainte de toate, trebuie să facem o mică istorie asupra cazurilor de vot emoţional vs. raţional în România.
1. Traian Băsescu. Anul de graţie 2007 – luna mai–evenimentul 322. Contextul: Traian Băsescu, preşedinte în funcţie, este suspendat printr-un decret al Parlamentului cu 322 de voturi venite din partea PSD, PNL, UDMR, UNPR, PC. Începe o campanie furibundă în toată ţara, bazată pe elemente exclusiv emoţionale, cerând omului de rând o prezenţă mare şi o demitere a Parlamentului României. Concluzia? O lună mai târziu, Traian Băsescu câştiga cu o majoritate de peste 75%.
2. Sorin Oprescu. Anul de graţie 2009 – alegeri locale pentru Primăria Generală Bucureşti. Vasile Blaga, contracandidatul lui concepe şi execută o campanie de manual (expresia tuturor analiştilor vremii): cu teme, cu mesaj, cu soluţii concrete, cu fir epic. De cealaltă parte, Sorin Oprescu nu reuşeşte să se înscrie în cursa electorală datorită unei “doamne” apărute din neant care îl contestă. Urmează o serie întreagă de apariţii, discuţii etc. Toate ducând către un final apoteotic: Sorin Oprescu reuşeşte să se înscrie în cursa electorală în ultimul moment şi cu ultimele şforţări câştigă fotoliul de primar (v-am expus firul întâmplărilor, nu nuanţa lor).
3. Mircea Diaconu. Anul de graţie 2014 – alegeri europarlamentare. Mircea Diaconu se desprinde de PNL, în momentul în care partidul nu mai prezenta o motivaţie pentru el. Se pune în faţa comisiei ANI care îi interzicea să candideze (anacronism, monşer?) şi în ultimul moment se înscrie în cursă ca independent. Face un tur de forţă în toată ţara cu maşina proprie, un ARO galben (nimic nu este întâmplător) şi reuşeşte să convingă peste 6% din totalul electoratului prezent la vot. În ziua în care îşi ridică mandatul de la Biroul Electoral Central, o mână de oameni adunaţi “întâmplător” la faţa locului îi strigă “Diaconu preşedinte”. Toată lumea a numit-o surpriza Diaconu, votul anti-sistem, candidatul independent care a reuşit să spargă barierele, omul care a demonstrat că toţi suntem sătui de clasa politică ş.a.m.d.
De abia de aici începe partea frumoasă: trebuie spus din capul locului că aceste lucruri, surprize sau momente nu se întâmplă niciodată la voia sorţii. Aceste scenarii întotdeauna sunt orchestrate foarte atent şi cu marjă mică de eroare, cu atât mai mult într-o campanie electorală. Şi, totuşi, cum a reuşit “deputatul independent” Mircea Diaconu să câştige voturi în zone în care nici măcar nu a reuşit să transmită un mesaj coerent de campanie? (zvonurile sunt că a avut colegii mărginaşe de oraşe în care a scos scor mai mare decât PNL-ul).
Majoritatea analiştilor politici au pus acest fenomen pe seama unui lucru simplu: voturile maşinii PSD. Practic, partidul din Kisselef s-a mişcat în aşa fel încât a reuşit să direcţioneze o bună parte din voturi către candidatul independent, tocmai pentru a destabiliza PNL-ul şi a trage un semnal de alarmă în privinţa necesităţii refacerii USL-ului. Toată lumea a îmbrăţişat acest scenariu, a fost întors pe toate feţele, iar oamenii din interiorul PSD-ului au preluat mesajele omonime cu proximă ocazie şi fără echivoc. Rezultatele finale? PSD a luat primul loc, dar cu mult mai puţin faţă de ceea ce se aştepta-prefigura. Practic, sub 40%, voturi valabil exprimate, lupta în sine se ascute, prezidenţialele bat la uşă (dar aceasta este altă poveste). Nimeni, din păcate, nu s-a dat un pas în spate să vadă tabloul întreg. Practic, partidul roşu a jucat la uşoară cacealma tocmai pentru a da impresia de bună (şi foarte bună) organizare politică în teritoriu şi, fiind foarte filantropi, şi-au permis să dea 6 procente mai departe, doar pentru a transmite un mesaj? Sună plauzibil şi veridic la prima vedere.
Nimic mai fals. Diaconu a fost, de fapt, glonţul de argint al PNL-ului. Acele procente le-a luat nu din electoratul PNL-ist, ci partidul i lea dat efectiv. Să detaliem puţin: există în manualele de marketing politic o manevră denumită “sacrificial răului mic pentru binele măreţ”. Cu alte cuvinte, PNL-ul avea acest scenario bine înfăptuit de luni bune.Firul epic al evenimentelor ulterioare ne stă martor: prima declaraţie din ziua alegerilor a fost a lui Antonescu, trâmbiţând sus şi tare ca îşi dă demisia dacă partidul nu scoate peste 20%. Prima declaraţie după aflarea exit-polurilor a fost a lui Ludovic Orban (sanchi!) care a avut mesaj de genul: ok, suntem aici, trebuie să mergem mai departe cu ceva nou, at all costs. Strategul de campanie al PNL, Marian Petrache, a arătat cu o săptămână înainte de alegeri, într-un interviu, că partidul singur are puterea de a obţine acele 20 de procente. Iar dacă punem matematic cifrele unele lângă altele, vedem că se adună.
Există o carte, pe numele ei Candidatul Manciurian, scrisă de Richard Condon. S-au făcut două ecranizări după aceasta, în ultima dintre ele, în 2004, jucând şi Denzel Washington. Acesta concurează în cursa pentru prezidenţiale (sanchi, din nou) cu o mare personalitate politică, capabilă să îi ia faţa ori de câte ori se întreceau. Motiv pentru care mama contracandidatului, o femeie puternică şi foarte spartană hotăreşte să îi însceneze fiului său o relansare în cursă. În timpul unui discurs electoral, angajează un lunetist care îl va împuşca pe fiul său (nimic grav, doar o rană tratabilă) pentru ca acesta să beneficieze de capitalul politic atât de necesar. Tânărul câştigă cursa electorală.
Aşadar, manevra Diaconu/antisistem – Antonescu/înfrânt/retras a fost, de fapt, intrarea cu puternic capital politic şi cu deschidere mare către vot emoţional pentru Klauss Johannis, speranţa mare a PNL-ului în aceste alegeri. De fapt, Antonescu nu a făcut pasul în spate ci pasul în lateral.
La finalul zilei, când cortina cade, vom vedea dacă partidul galben ştie să îşi menţină această ecluză bine deschisă.
