Continuând o cercetare din care am furnizat primele rezultate acum câţiva ani într-un studiu cuprins în lucrarea noastră Avium voces (Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 1998, pp. 67-87), în numărul din iulie al revistei electronice “La Nazione Eurasia” (numărul special pentru marcarea a trei decenii de la moartea lui Julius Evola) am publicat un studiu intitulat Evola şi Islamul. Din încercarea de a reconstitui organic viziunea evoliană a tradiţiei islamice a rezultat o imagine care, chiar dacă pare uneori inexactă în anumite accente particulare şi adesea condiţionată de o perspectivă mai degrabă personală, constituie totuşi, în cele din urmă, o reprezentare inspirată de ideile lui Evola despre ceea ce este esenţialmente Islamul: o manifestare a spiritului tradiţional din care nu poate lipsi “revolta contra lumii moderne”.
De acel studiu, spre care îl trimitem cumva pe cititor, se leagă prezentul articol, care s-a născut din recenta descoperire a unui articol al lui Evola despre “emanciparea Islamului”, cuprins în colecţia I testi del Meridiano d’Italia (Edizioni di Ar, Padova 2003, pp. 217-219).
Articolul apare într-o epocă, anii cincizeci, în care mediile fasciste italiene menţineau încă vie amintirea poziţiei filoarabe şi filoislamice afirmată de Italia în perioada anilor douăzeci (1), ca şi a solidarităţii care în anii conflictului mondial exista între forţele Axei şi mişcările independentiste din lumea musulmană (2). Pe de altă parte, Manifestul din Verona, la care continuau să se refere o mare parte a manifestanţilor fascismului postbelic, indica printre punctele esenţiale ale politicii externe a RSI “respectul absolut pentru acele popoare, mai ales musulmane, care, ca Egiptul, sunt deja civil şi raţional organizate”.
Şi chiar în Egipt, în anii cincizeci, revoluţia Ofiţerilor Liberi, după ce a alungat regele fantomă (asociat cu regele savoiard trădător şi fugar), a proclamat republica, a abolit partidocraţia, având un vast program de reforme, a naţionalizat capitalul străin, i-a expulzat pe britanicii din Canalul de Suez, a respins alianţele militare care funcţionau în contul dominaţiei imperialiste, a acordat azil şi ajutor exilaţilor Celui de-al Treilea Reich, a început să construiască un socialism naţional care, în perspectiva geopolitică nasseriană a unităţii Naţiunii Arabe, ar fi trebuit să devină un adevărat socialism panarab, bazat pe legăturile spirituale comune islamice. Şi când în 1956, ca urmare a naţionalizării Canalului de Suez, Egiptul a trebuit să facă faţă agresiunii anglo-franco-sioniste (3), mulţi dintre cei care au luptat cu conştiinţa unor soldaţi politici contra “plutocraţiei democratice a Occidentului” au văzut în Egipt o nouă linie a frontului contra duşmanilor permanenţi şi şi-au manifestat solidaritatea cu lupta poporului egiptean şi a Raisului său, Gamal Abd el-Nasser (4).
Julius Evola, care în acea epocă colabora activ la organele de presă ale aşa-numitului “Front Naţional”, a publicat în 3 martie 1957 în Meridiano d’Italia” (condus de Franco Maria Servello) un articol intitulat “Emanciparea Islamului e o cale spre comunism” (5); acelaşi articol, cu câteva minore modificări, a fost reluat în 25 iunie 1958 pentru cititorii “Romei” din Napoli.
Înainte de toate, scrie Evola, “mediile noastre naţionale”, care păstrează cu simpatie “mişcările iredentiste ale popoarelor arabe şi aceleaşi iniţiative egiptene”, comit eroarea de a ataca fără nuanţe colonialismul, “uitând cum acesta până mai ieri se lega de însuşi principiul hegemoniei rasei albe”. În al doilea rând, urmează el, “e destul de clar pericolul ca astfel de mişcări de independenţă să se verse în mod natural în apele comunismului”; Egiptul nasserian, după Evola, ar fi cel mai avansat pe această cale periculoasă. Poziţiilor reprezentate de nasserism şi de alte mişcări de eliberare a lumii musulmane Evola le contrapune “Islamul ortodox”, cel care, după părerea sa, “e încă apărat de Arabia Saudită şi de organizaţia Fraţilor Musulmani”, chiar dacă aceştia din urmă au inclus în program “idei sociale reformiste şi radicale destul de excesive”.
“Quandoque bonus dormitat… Julius” – ar trebui să spunem, parafrazând celebrul proverb. Mai întâi, bietul Evola trebuie că dormea de-a binelea, pentru a face afirmaţii de acest fel, tocmai el care cu douăzeci de ani mai devreme făcuse, despre caracterul problematic al “supremaţiei rasei albe” (6) consideraţii mult mai profunde şi mai coerente cu esenţa gândirii sale. La fel de dificil e să înşelegi cum a putut Evola să identifice ortodoxia islamică într-o ţară ca Arabia Saudită, guvernată de o tendinţă (aceea wahhabită) care în întreaga lume islamică, fie sunită, fie şiită, a fost mereu considerată cel puţin sectară sau eretică. În plus e realmente straniu ca un savant ca Evola, mult mai avizat decât alţii în ce priveşte culisele istoriei, să ignore faptul că Arabia Saudită era născută din operaţiile mai mult sau mai puţin oculte ale Angliei, interesată să alimenteze naţionalismul arab contra Turciei şi să-şi asigure controlul asupra Peninsulei Arabice. Ba chiar mai mult, către sfârşitul anilor cincizeci, monarhia saudită era o marionetă de prim rang a noului imperialism mondial: cel american. Dar Evola – de unde se pare că suntem constrânşi să recunoaştem anumite limite ale gândirii sale – stabilise că Occidentul capitalist nu era, desigur, “sediul ideii”, ci, având în vedere circumstanţele contingente, “răul mai mic” (7). Inamicul principal, aşa cum se ştie, pentru el, era comunismul, care, în ciuda evidenţei situaţiei configurate la Yalta, era văzut de mulţi, chiar de bună credinţă, ca un risc real. Obsesia comunismului l-a făcut şi pe el să vadă, ca şi pe alţii, pericolul comunist chiar şi acolo unde nu exista: cum ar fi, de exemplu, în Egiptul lui Nasser, unde partidul comunist era sub control iar conducătorii săi, deşi majoritatea erau evrei, nu puteau face nimic negativ!
În articolul despre care vorbim e mai bine însă să luăm în seamă un punct pe care autorul însuşi l-a considerat “esenţial” şi care a fost formulat în următorii termeni, evidenţiaţi cu litere cursive: “aceleaşi popoare islamice nu se vor elibera de Occident dacă se vor occidentaliza, adică vor suporta invazia spirituală şi culturală occidentală”. Cu alte cuvinte, “ele nu se vor emancipa material dacă vor abandona într-o mare măsură propriile tradiţii şi vor fi un soi de surogat mai mult sau mai puţin perfect al Statelor occidentale”.
Acum, dacă Evola se înşela atunci când exprima spaima că occidentalizarea ar arunca statele musulmane în braţele comunismului, avea în schimb dreptate când observa că emanciparea politică a ţărilor musulmane coloniale era acompaniată frecvent de adoptarea de elemente culturale străine culturii islamice.
Ceea ce Evola nu reuşea să distingă, în panorama de final a anilor cincizeci, era potenţialul enorm al Islamului, care douăzeci de ani mai târziu se va manifesta într-o adevărată şi clară “renaştere” şi avea să facă astfel ca elita şi popoarele musulmane să abandoneze ideologia importată şi să se întoarcă din nou la modelul inspirat de Tradiţie.
* * *
(1) Asupra raporturilor dintre fascism şi lumea islamică a se vedea Enrico Galoppini, Il Fascismo e l’Islam, Parma 2001.
(2) Cfr. Stefano Fabei, Guerra santa nel Golfo, Parma 1990; Manfredi Martelli, Il Fascio e la Mezzaluna, Roma 2003.
(3) Cfr. Gianfranco Peroncini, La guerra di Suez, Parma 1986.
(4) Printre cei care au recunoscut în socialismul naţional nasserian una dintre formele fascismului postbelic a fost Maurice Bardèche, din care vom relua aici câteva rânduri: “Reînalţă capul, frate, zilele umilinţelor au trecut. Cu această frază, care s-ar fi potrivit în Germania lui 1934, Nasser anunţa pe zidurile din Cairo, în 1954, sosirea unei ere noi. La douăzeci de ani distanţă, un alt popor îşi rupea lanţurile. (…) Structura republicii egiptene reproduce caracterele structurii politice fasciste. Şeful statului reuneşte în mâinile sale diversele puteri, (…) partidele politice sunt ca şi inexistente iar contactul cu poporul este menţinut prin intermediul partidului unic, Uniunea Naţională. (…) Dar dacă privim mai bine, vom găsi în regimul lui Nasser caractere vizibile ale fascismului de dinainte de război. În particular acel caracter al fascismului (…) în care se recunoaşte inspiratorul unei mişcări fasciste şi ideea pe care acesta şi-o face despre misiunea sa. În orice fascism există o morală şi o estetică (…) Nasser şi fasciştii săi au găsit această mistică fascistă în Islam (…) În Coran e ceva războinic şi puternic, ceva viril, ceva ce se poate chema roman. De aceea Nasser e aşa de bine înţeles de arabi; el vorbeşte limba pe care o vorbeşte rasa lor în adâncul inimii” (M. Bardèche, Che cosa è il fascismo?, Roma 1980, pp. 88-92) .
(5) Reluat în: J. Evola, I testi del Meridiano d’Italia, Padova 2002, pp. 217-219.
(6) J. Evola, Il problema della supremazia della razza bianca, “Lo Stato”, Iulie 1936; reluat în J. Evola, Lo Stato (1934-1943), Roma 1995, pp. 151-160.
(7) J. Evola, Orientamenti. Undici punti, Padova 2000, p. 24.
sursa: claudiomutti.com
