Afirmam în volumul Mircea Eliade şi Nobelul interzis (Editura Eurasia, 1998) că „unele dintre romanele, nuvelele şi povestirile sale ascund, mai abil sau mai puţin abil camuflate, episoade ale tinereţii şi, în mod fatal, teme legionare”. Somat să-şi pună cenuşă în cap pentru simpatiile sale legionare, dar refuzând să se explice întrucât orice ar fi spus s-ar fi întors împotriva sa, el găseşte totuşi posibilitatea de a-şi motiva unele idei şi atitudini în contextul mai larg al „terorii istoriei”, camuflând realul în fantastic. Mă refeream mai ales la nuvele sale considerate fantastice dar şi la unele romane, între care Nouăsprezece trandafiri (1979). Recitindu-i însă romanele de după triumful cu Maitreyi (1933), am observat că unele dintre aceste scrieri reprezintă modalităţi de evaziune din realitatea dramatică, cu vădite accente tragice, pe care a fost nevoit s-o traverseze el şi generaţia sa, mai ales spre sfârşitul deceniului patru. „Teroarea istoriei” e conceptul pe care îl dezvoltă lucid în publicistică şi-n unele scrieri teoretice, apoi în Jurnal şi-n Memorii. E poate şi imboldul de a căuta şi-a găsi, prin literatură, modalităţi de ocolire a acestei terori. Ideea se poate ilustra mai ales prin Huliganii (1935) şi Nuntă în cer (1938), scrise în condiţii speciale. (Dintr-un anumit punct de vedere, romanul Întoarcerea din rai (1934) anticipează tema dramei colective, dar nu într-atât încât să-l includ în scurta mea demonstraţie.)
Romanul Nuntă în cer, de pildă, fusese scris în lagărul improvizat într-o fostă şcoală agricolă de lângă Miercurea Ciuc. Mai întâi fusese demis de la Universitate şi arestat Nae Ionescu, apoi Mircea Eliade, colaboratorul său cel mai apropiat, dar şi mulţi alţi remarcabili tineri intelectuali. Rememorează: „Ştiam că nu voi putea scrie şi publica sub dictatură […] Ştiam că răgazul pe care ni-l îngăduia istoria era limitat […] Ştiam că voi fi ameninţat să fiu înghiţit şi digerat de viu în pântecul unui monstru”. La 14 iulie 1938 are loc evenimentul pe care-l anticipa: „Am auzit bocanci şi paşi grăbiţi urcând pe scări şi, câteva clipe în urmă, au năpădit în birou vreo şase-şapte agenţi şi doi jandarmi. Pătrunseseră în casă prin toate intrările deodată şi au ocupat toate încăperile, chiar şi odaia de baie, unde au lăsat un jandarm de pază […] De aici a început totul, mi-am spus. Călătoria către moartea colectivă, care mă aştepta, începuse în acea după-amiază”. Este anchetat, mai întâi, timp de şase săptămâni, la Siguranţă, singura acuzaţie de fond fiind aceea de „om al lui Nae Ionescu”. I se oferă totuşi şansa de a fi eliberat dacă semnează o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară. Refuză: „Mi se părea nu numai inacceptabilă, ci şi de-a dreptul absurdă. Mi se părea de neconceput să mă desolidarizez de generaţia mea în plină prigoană, când oamenii erau urmăriţi şi persecutaţi fără vină” (Memorii). Este mutat în lagărul împrejmuit cu sârmă ghimpată şi păzit cu mitralierele îndreptate spre deţinuţi. Iniţial i se permite să aibă hârtie de scris, dar orice pagină care ieşea din lagăr era cenzurată de un ofiţer. În această atmosferă, Nae Ionescu ţine celor arestaţi conferinţe de metafizică, iar Mircea Eliade „improvizează” un curs de istorie a religiilor, la îndemnul profesorului său. Are însă răgazul să scrie şi romanul Nuntă în cer, la vedere, adică sub ochii jandarmilor, iar Jurnalul pe hârtie igienică, pentru a putea fi mai uşor scos din lagăr. Romanul îşi găseşte imediat editor, dar era evident că nu putea avea conotaţii politice în condiţiile date. Tema este o posibilă dragoste perfectă, „mutată”, tocmai pentru a supravieţui contingentului, în transcendent, adică în cer. Viziunea e congruentă tragicului, presupunând sacrificiul suprem, viaţa. La o primă receptare, Nuntă în cer poate fi considerat exclusiv un roman de dragoste, menit succesului de public. Rămas fără mijloace de trai după îndepărtarea de la Universitatea din Bucureşti, pus sub strictă supraveghere în eventualitatea revenirii sale în presa militantă, lui Mircea Eliade nu-i era indiferentă suma pe care i-ar aduce-o ediţiile succesive ale romanului. Dar grija zilei de mâine nu-i totuşi de natură să-l copleşească atât de tare încât să rămână indiferent la ceea ce se întâmplă în jur, la posibilitatea salvării colective: „Mă gândeam pe atunci la metodele de camuflare, mai precis la ocultare, pe care le-ar putea pune în aplicare elitele în cazul în care am fi condamnaţi să traversăm din nou, poate pentru câteva secole, întunericul Evului Mediu românesc”. Erosul scăpat de sub control sau mai degrabă pus sub controlul amoralităţii (tentativa lui Petru Anicet de a iubi, cu egală intensitate, cu egală sinceritate, două femei), nevoia de libertate absolută a bărbatului, cum va recunoaşte mai târziu autorul, nu sunt aspiraţii obscure, emanate de o psihologie abisală. Lectura târzie a romanului ne dezvăluie şi decizia unei generaţii pierdute de a se opune terorii vieţii şi-a istoriei. Evaziunea în eros nu-i totală, oricum nu-i deloc aspiraţie în sine. Că proza de tinereţe a lui Mircea Eliade ar fi „suprasaturată de sexualitate” (Iulian Băicuş) nu-i deloc o afirmaţie riguros exactă, întrucât se vrea doar ilustrare a lui G. Călinescu, după care „Mircea Eliade este cea mai integrală (şi servilă) întruparea a gidismului în literatura noastră”, alături de Camil Petrescu. Trăirea uneori paroxistică a sexualităţii, atmosfera orgiastică a întâlnirilor tinerilor nu-i neapărat gidism. Gide punea trăirea nemijlocită în capul listei vieţii, pe când la cei doi români, şi mai ales la Mircea Eliade, experienţa este purificată de trecerea prin pustiul amoralităţii pentru întemeierea unei noi morale, nu pentru abolirea ei. Iar cine reuşeşte asta, se poate considera un om liber.
În 1936, prin Domnişoara Cristina, după cum bine observă acad. Eugen Simion, Mircea Eliade îşi schimbase „formula epică”, optând pentru fantasticul folcloric. Dar opţiunea nu-i definitivă. Cu Nuntă în cer revine la aşa-zisul său gidism. Este instinctul de a se ascunde într-o realitate virtuală, de a evada din constrângerile sociale şi politice, de a-şi plasa aspiraţiile în transcendent.
Dar va trebui să observăm că nu degeaba Mircea Eliade respinge calificativul aplicat de G. Călinescu romanelor sale de tinereţe. Chiar dacă Gide are ecouri în proza interbelicilor români, nici un prozator tânăr nu-i de la început până la sfârşit gidian. Cu atât mai puţin Mircea Eliade. (Afirmaţia sa de mai târziu că „mai mult decât eroii lui Gide, huliganii mei se aseamănă cu anumiţi eroi din Renaşterea italiană” ar merita o analiză mai largă, în contextul de faţă observând doar că însuşi autorul nutrea aspiraţii renascentiste.) Există însă o scenă când Mitică Gheorghiu din Huliganii ne-ar putea aminti de Lafcadio, personajul lui Gide din Pivniţele Vaticanului. Decis s-o strivească, s-o umilească, s-o depersonalizeze pe Marcella, de care crezuse că-i îndrăgostit ca nimeni altul, dar care îl preferase pe prietenul său Jean Ciutariu, o urmăreşte în trenul de Paris, o forţează, sub ameninţare brutală, să-l urmeze, deschide uşa vagonului având, clipe lungi, intenţia să-i facă vânt. Paralizată de spaimă, neputinţă şi umilinţă, fata devine un obiect inert, răzbunarea lui Mitică Gheorghiu consumându-se printr-un viol în closet. Este un gidism ratat, ocolit printr-o bestialitate, din punctul de vedere al personajului, motivată. Parcă pentru a ne convinge şi mai mult că gidismul nu-i între opţiunile sale morale şi estetice, autorul decupează din preferinţele eroilor săi literatura franceză alienată: „erau pasionaţi cetitori ai romanelor englezeşti (s. n.) contemporane pe care le cumpărau în traducere franceză”.
Scrie Huliganii într-o perioadă în care, din postura de şef de generaţie, e angrenat în dezbateri filosofice, în campanii ideologice, având în Nae Ionescu un îndrumător spiritual de primă mână. (La moartea acestuia, în 1940, va declara că, spiritual, se simţea orfan.) Ei bine, nimic din profunzimea filosofiei de care se ataşaseră tinerii, atât de accesibilă, liberă, nuanţată, originală, nu se regăseşte în roman la nivelul ei cel mai înalt. Umbra lui Nae Ionescu abia se întrezăreşte, într-o afirmaţie a unui personaj apărut accidental, care reţine din filosofia profesorului doar propoziţia stingheră că omul este „singurul animal care-şi poate rata viaţa” sau în teoria excesivă a lui Alexandru despre nesupunerea faţă de morala curentă. Autorul parcă ar vrea să ne înfăţişeze cât de calpe sunt temele libertăţii de conştiinţă, ale tradiţiei şi inovaţiei, ale creativităţii sau cele care vor deveni, ceva mai târziu, obsesii auctoriale, ca moartea colectivă. Tinerii sunt văzuţi din exterior ca într-un insectar în care se simt confortabil: „Voi vorbiţi şi scrieţi numai pentru voi […] Ce vorbiţi la cafenea, tot aia scrieţi şi în cărţi şi la gazetă: destinul omului, morala interioară, spiritualitate şi mai ştiu eu ce erezie caraghioasă”. N-a fost, cu siguranţă, în intenţia lui Eliade să caricaturizeze o tipologie de intelectuali sau alta, deşi aşa pare. Huliganii sunt, aproape fără excepţie, nişte rataţi, cinici în toate cele, practicând promiscuitatea sentimentală, inadaptabili şi incapabili să se salveze. Pentru ei, moartea colectivă pare un spectacol în care se văd obligaţi să fie deopotrivă actori şi spectatori. Peroraţiile lor au sonoritate falsă: „Ce sunt miliţiile şi batalioanele de asalt, legiunile şi armatele lumii de astăzi decât mase tinereşti strâns legate între ele, legate mai ales prin destinul care le aşteaptă, moartea laolaltă? Niciodată lumea n-a pregătit cu mai multă izbândă oamenii tineri pentru o moarte colectivă. Într-un război, într-o revoluţie, vor muri numai tineri, şi vor muri atât de mulţi deodată, încât nu vor simţi că mor cu adevărat”. E drept că, literatură fiind, Huliganii nu poate fi decât ficţiune înstrăinată, prin forţa lucrurilor, în mai mare sau mai mică măsură, de filosofia de viaţă a autorului, de opţiunile sale într-un anumit moment, de ethosul său existenţial. Vede în acţiune, în faptă, modalitatea tinerilor de a se salva de ratare şi mediocritate, dar, pentru el, fapta, acţiunea, rămâne scrisul. De altfel, huliganii nu sunt brute iresponsabile. Dragu, personaj în care unii cercetători văd când umbra unui alter ego al autorului, când pe unul sau altul dintre contemporanii săi, defineşte astfel huliganismul: „Există un singur debut fertil în viaţă: experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta… Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi şi faţă de lume, – nu va crea nimic. Să poţi uita adevărurile, să nu ai altă viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocaţia de huligan…”
În realitatea imediată avusese loc însă un eveniment de mare răsunet. Mihail Sebastian publicase romanul De două mii de ani, rugându-l pe Nae Ionescu să-i scrie o prefaţă. Scandalul e imens. Deşi Sebastian e convins că prefaţa e, pentru el, „o condamnare la moarte”, n-o respinge. Amândoi sunt atacaţi cu furie şi dinspre dreapta şi dinspre stânga. „Iuda suferă pentru că trebuie să sufere”, după Mircea Eliade argument de tip hegelian al lui Nae Ionescu, nu-i totuşi convingător întrucât presupune că cineva, chiar Istoria, s-ar substitui lui Dumnezeu. Unii dintre cei care-l pun la zid pe Sebastian, evreii săi, stânga, îl acuză de huliganism, iar el, pentru explicitare, nu pentru justificare, scrie volumul Cum am devenit huligan.
Am evocat acest episod doar pentru a aminti că huliganismul avea, în epocă, conotaţii aparte. În Memorii, Mircea Eliade vine cu o perspectivă mai amplă, dar nu suficient de convingătoare: „Sensul curent al termenului de huligan se referea la grupurile de tineri antisemiţi, gata să spargă geamuri sau capete, să atace şi să jefuiască sinagogi, să ardă cărţi. Nimic din toate astea nu se întâmpla în romanul meu. Contextul politic, adică mai precis antisemit, al huliganismului era cu desăvârşire absent”. Mai mult, dl. Baly, evreu bogat, ocrotitor al tinerilor, pe care-i antrenează în erudita sa cercetare asupra vechilor instituţii româneşti, este un om respectat în lumea „huliganilor”. Oare de ce? Întrebarea poate părea superfluă. La urma urmelor nu există teme pe care ocolindu-le un autor să fie acuzat de delict moral. Alta-i perspectiva, uneori Mircea Eliade părând a se odihni spiritual în literatura sa, părând că evadează într-o lume sieşi suficientă, în care responsabilităţile sunt doar estetice, eventual morale, nicidecum de altă natură.
