Lucian Boia era la jumătatea anilor ’90 un autor care promitea să facă ordine în debaraua cam încărcată de mitologie patriotardă a lui Nicolae Ceauşescu şi a regimului său. Cei care l-au receptat ca atare atunci (când a apărut cartea sa de căpătâi – Istorie şi mit în conştiinţa românească – restul nefiind decât variaţiuni pe aceeaşi temă) şi-au pus, din păcate, speranţe deşarte în el. Omul nu are legătură cu actul de cultură, iar demersul său nu este unul cultural, ci propagandistic. Dar care este diferenţa dintre unul şi altul, sau ce anume i se poate reproşa celui care, de câteva decenii, nu face decât să trudească la „demitizarea” trecutului nostru? Şi de ce este Lucian Boia un autor „periculos”?
Din punct de vedere ştiinţific, Lucian Boia este de mult, de când a apărut cartea lui Ioan Aurel Pop Istoria, adevărul şi miturile (2002), anihilat complet. Istoricul clujean s-a aplecat cu acribie asupra operei lui Boia şi a arătat că falsificatorul este chiar el, Lucian Boia, şi nu istoriografia pe care o detestă pur şi simplu. Dar dacă din perspectivă strict istoriografică Lucian Boia este acum invalidat, lucrurile nu stau deloc aşa la nivelul conştiinţei publice difuze, care continuă să se alimenteze din ideile lui. Paradoxul este numai aparent: a elimina un mit înseamnă, în ultimă instanţă, a înlocui un mit cu altul. Dacă mitul neaoşist, naţionalist şi românofil a fost eliminat (aşa cum ar dori d-l Boia), constatăm acum că locul lăsat gol a fost umplut cu o altă filosofie mitizantă, anume, aceea a minoratului istoriei României. În 1977, în plină epocă ceauşistă, Edgar Papu încerca să arate că, în plan cultural, România are contribuţii „protocronice”, adică înaintemergătoare la nivel european şi mondial. Marele comparatist nu a cerut voie de la Partid pentru a scrie „Din clasicii noştri” şi nici nu a urmărit până la capăt dezvoltarea „mitului” protocronist. În siajul protocronismului se vor fi făcut şi aprecieri exagerate despre întâietatea României în plan cultural şi civilizaţional, dar, ca orice idee care irigă organismul cultural, nu puţine au fost descoperirile care au întărit ideea lui Papu, fără a o absolutiza. Edgar Papu, ca om de cultură, nu s-a ocupat niciodată cu „gestionarea” în plan concret a ideilor sale. Şi-a văzut cuminte de alte idei sau a făcut noi şi noi descoperiri, pe care le-a aşternut pe hârtie.
Spre deosebire de actul de cultură, actul propagandistic pleacă de la un adevăr relativ şi-l aduce în orizontul absolutului. Mai mult decât atât, el, actul propagandistic sau propagandistul nu se lasă până la obţinerea unei victorii totale asupra preopinenţilor, pe care, pentru a-i învinge, are nevoie de etichete şi blamuri neîncetate. Exact asta face Lucian Boia în toată „opera” sa, dând dovadă de o proastă hărnicie şi de o îndârjire care pare pe alocuri patologică. Nu trebuia să vină marele cunoscător al exceselor istoriografiei române să ne spună că epoca lui Nicolae Ceauşescu a avut pe alocuri exagerări şi excese de patriotism ratat. Cultura istorică reală se construieşte în timp şi istoricii de meserie ştiu, ca şi marele public cultivat, că Genialul Conducător nu se trăgea din stirpea lui Mihai Viteazu sau Ştefan cel Mare şi că patria noastră socialistă nu avea acelaşi har ca românitatea medievală pe care o idealiza Mihai Eminescu.
Şi totuşi… Istoricii au datoria de a împăca prezentul cu trecutul, de a arăta liniile de continuitate, dar şi de discontinuitate, de a cântări, de a analiza, dar nu de a condamna definitiv. Istoricul nu este procutor, nici comunist, nici europenist, nici naţionalist, nici internaţionalist. Dar un istoric român este, înainte de toate, român şi, prin această apartenenţă, este mai apt să înţeleagă şi să aprecieze exact meritele celor care au trăit înaintea lui pe acelaşi teritoriu. A-i judeca fără a le acorda circumstanţe atenuante, a-i „demitiza” fără milă, înseamnă a te întoarce împotriva ta însuţi. Dar Lucian Boia nu are acest complex, pentru că el, ca orice intelectual atins de patologia raţiunii autosuficiente, se simte deasupra acestei comunităţi trecute, deasupra şi adesea împotriva ei. Oricât am detesta patriotismul partidocrat al lui Nicolae Ceauşescu, acum, după un sfert de secol de la execuţia lui, unele evenimente ale „epocii de aur” ne apar într-o cu totul altă lumină, iar excesele protocronice ale regimului s-au resorbit în marele efort merituos al istoriografiei epocii de a recupera realitatea trecutului nostru. Epoca lui Ceauşescu este, alături de epoca interbelică a titanilor istorigrafiei (Iorga, Brătianu, Panaitescu etc.) o epocă de mare încordare, pe care a n-o observa (adică a nu observa sutele şi sutele de volume documentate – nu toate la fel de originale, dar toate extrem de bine structurate şi argumentate) însemnă a da dovadă de rea voinţă.
Lucrul acesta este valabil pentru toate epocile. Fiecare epocă va fi avut „mitul” său. George Călinescu însuşi spunea, cu savoarea scrisului său inimitabil, că „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” a lui Nicolae Bălcescu suferă de exces de sublim! Iată că toate epocile mitizează. Adică toate epocile se lasă furate de sublimul general al vieţii şi al istoriei, pe care-l imortalizează în opere scrise. Nu altfel au procedat istoricii străini. Jules Michelet este un adevărat prestidigitator, care întrece cu mult calităile mitizante ale istoricilor români. Dar destinul istoricului în general este acesta, şi nu este deloc ruşinos: a căuta în trecut modele pentru a sprijini un prezent şovăitor înseamnă a mitiza, a forţa sublimul să răzbată până la noi din faptele trecute ale înaintaşilor. Meseria istoricului este sinonimă până la un punct cu a povestitorului: pentru a fi ascultat, el trebuie să fabuleze în marginea mitului. Marii bărbaţi de stat care au întemeiat America se hrăneau, ne spune Allan Bloom, cu Vieţile paralele ale lui Plutarh. Mai e nevoie să spunem că aceştia erau „victimele” unei mitizări la nivel cosmic? Şi totuşi, aceste personalităţi întemeitoare aveau mult mai multe merite în opera lor de oameni de stat decât demitizanţii noştri politruci de astăzi, care nu cred în nimic şi nu-şi doresc decât „s-o scoată la capăt” cumva cu funcţia în care s-au trezit.
Pericolul numit Lucian Boia este mai mult decât pericolul unei derapări de pe linia patriotismului sau naţionalismului (azi mai atacate ca oricând, deci mai necesare ca oricând!). Pericolul numit Lucian Boia este eliminarea sublimului din istorie sau, şi mai exact, eliminarea idealismului din istorie şi istoriografie. Iar asta înseamnă moartea istoriei şi, odată cu ea, a istoriografiei. Lucian Boia este groparul ştiinţei pe care pretinde a o mântui.
În Franţa, un autor ca Jean Sévillia se luptă cu morile de vânt ale demitizării de tip Boia de multă vreme. Cărţile lui, din fericire traduse şi în limba română, sunt un exemplu de efort de recuperare a istoriei naţionale într-o cultură de amplitudinea celei franceze. Fenomenul Boia este generalizat la nivel european. Semicinismul, lipsa idealismului, farsa antipatriotică, comedia adevărului gol-goluţ, cu pretenţii ştiinţifice, şi-au găsit în Lucian Boia exponentul de frunte. Dar, ca orice fenomen de dezagregare, el nu va ţine mult. Nu vă temeţi, Lucian Boia este doar un mit!
