La Vișeul de Sus, la sfârșitul lunii martie, maestrul tenor Ioan Piso și soția sa, urmașa străvechii familii nobiliare Dolha, au deschis prin forțe proprii, după 4 ani de tărăgănări ale autorităților, Centrul Documentar-Expozițional al Nobilimii Maramureșene Române. Prezența Casei Regale prin AS Principele Radu a fost semnul că cineva înțelege despre ce e vorba. Ca la un semnal, mai toată clasa politică locală s-a prezentat la deschidere. Spre surprinderea acestora, nici un discurs nu a trebuit să dureze mai mult de 5 minute. Maestrul Piso a vorbit cel mai puțin: vreo 2 minute, iar soția domniei sale, a mulțumit pentru florile primite. Pentru că în fața nobililor maramureșeni, a hărții succesiunii lor, nu ești ca să te înfățișezi tu, ci să te prezinți în fața lor, ca la o chemare-raport („ieșire la raport”). Ieșirea din clădirea circulară ca un turn de pază era străjuită de doi feciori în costume populare, călare. Și, vă rog să mă credeți, caii maramureșenilor sunt tot atât de frumos-sobru împodobiți ca și călăreții lor.
Centrul muzeu transmite un mesaj cât se poate de pragmatic: Deșteptarea aducerii aminte. Demnitatea, arăta Dimitrie Gusti, este baza dreptății. Fără demnitate și dreptate nu se poate stat modern, întemeiat pe ierarhia competențelor. Simplu ca bună ziua. Și iată că resursele vitale ale unei societăți nu sunt numai cele minerale… Iar principala resursă societală – demnitatea, își are sursa adânc înfiptă în trecut. Prezentul înseamnă asumarea trecutului, altfel devine prezenteism: o manea unde ce-a mai rămas din ființă se mișcă de-a bușilea între „dușmanii mei”, femei și bani. Ca să te ridici pe două picioare sub cerul ființei trebuie să ai habar de unde vii și încotro mergi: să ai demnitate, având identitate.
O bună parte din armoariile nobililor români maramureșeni sunt izbitor asemănătoare cu simbolistica militară … dacică de pe Columna lui Traian: luna mărginită de două stele cu săgeata perpendiculară (pentru documentație vezi lucrările lui Alexandru Filipașcu: Patronime maramureșene. Genealogia familiei de Dolha și Petrova, Albatros, 2003 și Al. Filipașcu, Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română, Editura Dacia, 2006).
În secolul al XIII-lea, existau localități în Maramureș în care majoritatea familiilor erau nobiliare. Aceasta este o premisă care conține adevăruri ce ar putea avea un impact dramatic asupra societății românești, a modului de a ne gândi pe noi înșine și de a acționa în consecință, ca entitate colectivă. (vezi „Graiul online”, 12 oct. 2013)
Muzeul nobilimii române ne propune o dublă cartografie. Una teritorială, cât se poate de pragmatică și una mentală, a identității. Prima, care împarte Maramureșul și o bună parte din Ungaria actuală în armoarii nobiliare, ne arată că statul medieval vecin a fost constituit prin donațiile nobiliare românești, pe care nobilii maramureșeni le-au stăpânit sute de ani cum au considerat de cuviință. Expresia strategică: novo donatio. Cea de-a doua hartă de trimite la faptul că nobilimea maramureșeană e o pepinieră a conștiinței societății, sursă rară de demnitate într-un context în care indiferenta față de neam și neutralitatea de valoare prost înțeleasă sunt norma.
Platon, și la noi Noica, au arătat că regele trebuie să fie filosof. Nu se poate politică fără asumarea spațiului decât cu riscul pierderii ființei omului politic, nu doar a sinelui colectiv. Această afirmație nu e doar un exercițiu abstract. Omul politic ori e reprezentantul comunității naționale ori este corupt. Nu are de ales. Pentru că omul politic este reprezentantul ființei colective la cea mai înaltă scară a devenirii sale, la nivelul reprezentării sale. Ființa ori devine, ori dispare, nu există „călduț”, întocmai ca și raportarea la păcat. Mediocritatea este parte a răului, nu opțiune a „căii de mijloc” și departe de ideea de „înțelepciune”. Înțelepciunea trebuie să devină parte a asumării neamului, nu a exercițiului politic pe seama neamului.
Din acest punct de vedere, muzeul nobilimii române este o redută strategică, punct de inflexiune pentru asumarea de către clasa politică românească, societatea civilă, intelectualitate, a unui teritoriu vital pentru neamul românesc: Ardealul. Ori ne lăsăm alungați din Transilvania de complexul de inferioritate în fața Mitteleuropei, de care mai degrabă suferim prin lenea neasumării istoriei noastre, ori ne asumăm trecutul și acționăm pentru consolidarea demnității noastre nobiliare din Transilvania. Aflăm, iată, mai mult, că mai bine de jumătate din Ungaria a fost deținută de nobilimea maramureșeană. Deci, România poate fi foarte bine într-o ofensivă culturală frumoasă privind interculturalitatea cu vecinii, în nici un caz în genunchi. Pentru că, iată, această renunțare culturală are în prezent efecte: se vând terenuri masiv pe nimic și ilegal. Ar mai putea renunța cei responsabili la pământul lor dacă ar ști că acesta li se cuvine? Puțin probabil.
Din acest punct de vedere, un asemenea muzeu are funcția de fixare a unei societăți în plină alunecare, întocmai cum stejarii țin în loc pământurile slabe să nu alunece în albia iute a timpului. Este banca de redobândire și de multiplicare întemeiată a demnității colective: celula stem a reîntemeierii rostului societății românești. Ne tot lamentăm că după integrarea euroatlantică bâjbâim prin Europa, cu picioare și mâini clăditoare slăbite. Iată-le, din Vișeu, din mijlocul Maramureșului istoric, de acolo unde au apărut primele înscrisuri în limba română (manuscrisele de la Peri și de la Ieud).
