„Haina îl face pe om” capătă în politica românească semnificaţii aparte, adiţionând însă şi-un alt panseu: „poartă-te cum ţi-e vorba şi vorbeşte cum ţi-e portul”.
În secolul al XIX-lea, când oamenii noştri de vază se îmbrăcau de la Paris sau ca la Paris şi îşi pigmentau vorbirea cu expresii franţuzeşti (uneori adaptate cu farmec, ca acel musiu caragialian), vorba peltică a celor din jurul regelui trece de la „volk” la „popor” cu multă naturaleţe şi de la straiele nemţeşti ale doamnelor la iia românească, prin urmaşele lor descoperindu-i Henri Matisse inegalabila frumuseţe. Ţărăncuţele din protipendadă se simţeau mult mai bine în ea decât în corsetul sufocant care trebuia să le caligrafieze talia de viespe. Cu libertatea de rigoare, vorbim de ceea ce reprezenta nobilimea valahă. Pentru că burghezia nu acceptă compromisul romantic, considerând că nu are motive să cerşească simpatia poporului în iţari şi opinci. La urma urmelor, poporul erau ei, târgoveţii în ţilindru şi ghetre, cum, tot în Caragiale, nu contenesc s-o afirme. Ei erau urmaşii celor din tabloul lui Rosenthal „România revoluţionară”. Dar când fusese pictată alegoria şi multă vreme după aceea sloganul politic era cu totul restrictiv pentru prostime: n-aveau dreptul să se exprime asupra treburilor ţării decât cei cu câteva zeci sau sute de poli de aur în buzunar. (Legea electorală din 1864 stabilea că cei din comunele rurale au drept de vot doar dacă plătesc statului un impozit de cel puţin 48 de lei, iar cei din mediul urban între 80 şi 110 lei. Votul cenzitar se menţine până în 1918.) Erau luaţi în calcul doar bărbaţii, pentru că dreptul de vot al femeilor din România este destul de recent, 1938, până la acea dată doamnele exercitându-şi doar dreptul implicit de lobby în alcov, poate mai direct şi mai autoritar.
Între războaie, legionarii îşi exprimă fraternitatea cu alegătorii lor îmbrăcând cămaşa obidiţilor ţărani. La fel procedează şi învăţătorul Ion Mihalache, liderul Partidului Ţărănesc, el apărând la restaurantul de lux Capşa în iţari. După război, liderii comunişti optează pentru cizma cotropitoare şi şapca leninistă, Nicolae Ceauşescu fiind împuşcat cu ea pe cap.
Dăruindu-i doamnei Elena Udrea ex Cocoş un partid de buzunar, un fel de breloc politic, preşedintele Traian Băsescu n-a vrut doar s-o consoleze după eşecul în alegerile pentru şefia P. D. L., ci şi să-şi asigure sieşi refugiul într-o formaţiune din care să poată reveni în marş forţat spre putere sau spre o bună parte din ea. Mult exersată în modă, în fanteziile vestimentare de la noi şi de aiurea, doamnei Udrea ex Cocoş i s-a părut că Partidul Mişcarea Populară ascunde un mic delict de logică (mişcare prinsă în imobilism de partid şi populară… fără de popor) lansând la o chermeză sintagma Partidul Oamenilor în Blugi. Inspirată femeie, aici încăpând şi bancherii în drum spre picnic, şi tinerii tolăniţi pe caldarâm, şi midinetele adânc preocupate de jocul muşchilor fesieri în pantaloni, şi cei care se îmbracă de la second hand, şi zilierii de prin porturi, şantiere şi pieţe.
Dar mai apropiat de sensul unei mişcări cu debuşee atitudinale în popor ar fi oamenii în gumari. Ei sunt, vorba poetului, şi număr şi putere. E drept, putere de-o zi, cea a alegerilor, şi număr falsificat la urne de câte ori se solicită o schimbare autorizată din exterior. Partidul Oamenilor în Gumari ar potoli totuşi foamea de spectacol a mulţimilor care-şi beau şampania prin reprezentanţi, al celor care gustă, zi de zi, dezgustul de a fi… Popor.
Mişcarea de sus în jos a gulerelor albe, activate de o animatoare încă zglobie şi colorată ca un ou de paşte închistrit, poate avea totuşi viitor. Dar nu prin îmbrăcarea ţiganilor în blugi sau prin înregimentarea, alături de regii manelelor, a intelectualilor cărora politica le confiscă şi puţinătatea logosului destinat operelor nescrise. Scopul încă nemărturisit al domnului Traian Băsescu este să rămână lider chiar dacă, doamne fereşte, va fi să-şi conducă „interpreţii” din puşcărie, după modelul Gigi Becali.
