Evenimentele din Ucraina par a consolida noul limbaj de lemn al diplomaţiei UE, despicată totuşi, ca limba şarpelui, în poli de interese. Germania, cu a ei vitală foame de hidrocarburi, Anglia, paradis financiar al marilor miliardari ruşi, încearcă să ne reiniţieze, fiecare în felul ei, în arta ipocriziei, îndemnându-ne să lăsăm dracului meandrele istoriei şi măruntele ei resentimente. Pactul Ribbentrop-Molotov, Ialta, Malta sunt surse inutile de gâlceavă, ca să nu mai vorbim de toate istericalele generate de sentimente tribale. Pentru noi însă aşa-zisele mărunte interese sunt mai presus decât hidrocarburile Germaniei şi confortul financiar al perfidului Albion, mai presus, iată, de şansa Statelor Unite de a înzestra NATO cu armament de ultimă generaţie, rachete, tancuri şi echipamente sofisticate, made, bineînţeles, în S. U. A. Un nou bir pe umerii aliaţilor tot mai speriaţi de pericolul rusesc, de necugetarea conducătorilor de la Moscova, grăbiţi să recupereze statutul de mare putere al Rusiei… Bineînţeles că pericolul rusesc e real, că Putin încearcă să resusciteze, cum afirmam, doctrina Brejnev, ucraineanul care a condus aproape două decenii U. R. S. S., după principiul suveranităţii limitate a statelor din blocul răsăritean. În ceea ce ne priveşte, „chestiunea ucraineană” are, vrând-nevrând, şi alte conotaţii. Tot un ucrainean, Nichita Sergheevici Hruşciov, după ce şi-a câştigat faima de demolator al cultului personalităţii georgianului Iosif Vissarionovici Stalin (până la muribundul Iuri Andropov, în 1984, Rusia s-a lăsat condusă doar de meteci, însuşi Vladimir Ilici Lenin fiind o corcitură tătărască), s-a grăbit să mai ciuntească o parte a teritoriului românesc, alipind la Ucraina câteva raioane din sudul Basarabiei, întregind astfel raptul Bucovinei de Nord şi al Ţinutului Herţa.
Aşadar, înainte de a deplânge soarta Ucrainei, am fi mai îndreptăţiţi să fim îngrijoraţi de soarta românilor de-acolo. Şi dacă tot facem apel la istorie, va trebui să ne întrebăm ce reprezintă Ucraina ca stat. N-ar fi deloc o dovadă de ipocrizie politică şi necinste sufletească dacă am observa că entitatea cu capitala la Kiev este un stat artificial, adiţionând, nu întotdeauna cu deplină întemeiere, teritorii ale vecinilor: Polonia, Belarus, Rusia, România şi Basarabia. Noi n-o să putem anexa prin şantaj sau prin forţa armelor teritorii locuite de români, dar avem datoria să nu ignorăm realităţi dureroase din trecut. Recursul la istorie este obligatoriu. Amneziile pot fi extrem de periculoase.
Desigur, Rusia a avut şi are grijă ca Ucraina să fie un stat mult destabilizat de o puternică şi perversă coloană a cincea, cu ramificaţii în toate structurile şi sferele de activitate. Cea considerată acum o eroină a ţării, doamna Iulia Timoşenko, a fost bine mânjită de rubla rusească. Şi nu doar ea. Ucraina vieţuieşte pe un moloz de compromisuri şi eşecuri, pe erori şi enervări inutile dar periculoase. Vă mai amintiţi de şantajul nuclear? Mulţi viteji de la Kiev regretă amarnic că acum nu pot îndrepta rachetele cu focoase nucleare spre Moscova sau, după caz, spre Paris, Bucureşti… Să nu uităm că în conflictul cu Insula Şerpilor am fost ameninţaţi destul de pe faţă cu ce e mai rău.
Conflictul dintre ucraineni şi ruşi e unul cu mult necunoscute, iar doctrina ucraineanului Brejnev devine, iată, un bumerang pe care chiar Kievul l-ar folosi dacă s-ar ivi prilejul.
Rândurile de mai sus nu sunt ale unui naţionalist cinic, ci reflecţii nutrite de încredinţarea că, la judecata istoriei, nu putem să fim exponenţi ai unor interese livrate de aiurea. Luciditatea nu-i, cu necesitate, cinism.
